-

Un cojocar din Țara Făgărașului - „tezaur uman viu”, în patrimoniul UNESCO

I-a făcut cojoc nepotului lui Arghezi. Și lui Ceaușescu. Și părintelui Arsenie Boca. Și e fiul aceluia despre care se spune că i-ar fi făcut cojocul Regelui Mihai, iar regele nu l-a uitat, căci a venit să întrebe de el, când s-a întors în țară. Le-a spus așa sătenilor adunați în biserica din Drăguș: „Eu cunosc pe cineva de-aici de la voi, Dumitru Sofonea, de mi-a făcut cojocul...” Tată și fiu, un singur nume: Dumitru Sofonea. Și-o singură poreclă: Trașu. Și-un destin asemenea: cel de meșter cu mâini de aur. În zilele noastre, Dumitru Sofonea „cel tânăr” (la aproape 80 de ani, azi), a fost declarat... „tezaur uman viu”, parte a patrimoniului imaterial UNESCO.

Se spune că meseria este brăţară de aur şi la Drăguş, în Ţara Făgăraşului, cred că cel mai bun exemplu este al familiei Sofonea, cojocari din tată-n fiu, care au făcut cojoace şi pentru omul de rând, şi pentru minţi luminate, şi pentru ca­pete încoronate. Nu spunem întâmplător asta, dar domnul Dumitru Sofonea povesteşte cu foar­te multă bucurie despre anii în care aici, în casa de la Drăguş, se făcea cojocul regelui Mi­hai.

Cojocarul şi regele

„Cojocul regelui Mihai l-o făcut tata, c-o fost chemat la expoziţie, o fost la Muzeul Sa­tului, când s-o inaugurat, şi mai înainte îmi pare că o fost în Parcul Carol. Şi i-o făcut cojoc de vânătoare, cu broderie, da' cu mâneci. Nu avea chiar aşa broderie ca la cestelante, că atunci nu mergea banul, şi nu mergea nici meseria. Şi atunci i-o făcut cu «molii» şi cu «opturi». «Molii» îs nişte flori… numai' dacă v-arăt… uitaţi, florile aistea-s molii, ăştia rotunzi îs ochii şi coasele astea de-aicea îs în formă de molii, omizile ălea de mâncă de la pomi, ăştia-s trandafiri cu opţi, aici am molii, trandafiri cu coase, trandafiri cu opţi… şi pe buzunare tot aşa, se repetă”. Dumitru Sofonea ne explică pe-ndelete „codul” desenelor şi al înfloriturilor de pe cojoc. După care reia povestea de demult. „Când o vinit vestea, primarul de-atunci al satului o scris pe o pancartă pe care o pus-o să vadă tot omul care trecea prin Drăguş: «Aci se face cojocul Regelui Mihai!».
Că să vedeţi, tata nici nu ajunsese acasă şi numa de luase măsurile regelui la Bucureşti, dar pancarta deja era scrisă, că era lucru de mândrie pentru sat”. Atunci când s-a întors Regele Mihai în ţară, a venit la Drăguş şi a întrebat în biserică de cojocar. „Atâta mi-au spus oamenii”, zice soţia Valeria Sofonea, „că a fost în biserică, s-a dus la ăi mai bătrâni, a dat mâna cu ei şi a zis: «Eu aicea cunosc pe cineva, pe Dumitru Sofonea care mi-o făcut cojocul». Şi apoi i-or zis oamenii că murise...”.

Cojocarul şi poetul

Ce-ar mai fi de povestit? Despre întâlnirea cu Tudor Arghezi. „Se filma, aicea prin sat, «Merii sălbatici». M-o filmat cu băiatul cel mare în braţe… Cum să vă spun, s-au ales persoane de aici din sat”. Tanti Valeria vrea să spună că s-a făcut casting în sat. „Noi cunoşteam pe Barutzu că a venit la noi de am făcut un cojocel pentru băieţelul lui – era cam de patru ani – care era într-un sanatoriu în Elveţia. Şi ei erau aşa de mulţumiţi! Bătrânul Arghezi ne-a scris o scrisoare de mulţumire. O avem şi-acum: «Iubite meştere…», scria el lui socru-meu şi lui bărbată-meu, că ei l-o făcut. Şi în şase săptămâni a ajuns cheptariul la copilaş, că o trecut din mână în mână şi toţi s-au minunat de el, acolo, în Elveţia. Şi ei mereu treceau pe la noi, când mergeau către Sibiu… Şi auzind că suntem la Bucureşti, o dată, ne-au luat şi ne-au arătat Bucureştiul şi ne-au dus la ei acasă, la Mărţişor. Şi era chiar în iunie, ne-au dat cireşe. Ce să vă spun… aveau o grădină mare, şi un paznic, Gheorghe parcă îl chema. Şi pe domnul Arghezi, pe bătrânul, l-am cunoscut, că umbla prin curte şi noi ziceam că seamănă cu socrul meu, cu ochelari, aşa… Şi ne-o dus de ne-a arătat o carte, cu Constantin Brăiloiu prin Franţa şi ne-o explicat că el, Constantin Brăiloiu, mult o scris despre tata-socru, că o făcut cheptar lu’ regele, şi zice, «Acum urmează să scriem şi noi într-o carte»… Şi apăi i-o plăcut de noi, că eram uite-aşa, în costum ţărănesc. Şi-apoi Barutzu şi soţia lui, Doina, or stat cu noi la masă. Şi apoi am primit şi de la bătrânul carte, şi de la Barutzu”.
Ce scria Barutzu Arghezi într-un articol cu titlul „Drăguţii din Drăguş”, publicat în presa acelor timpuri? „Erau doi drăguşeni cu care am intrat în vorbă. O tânără femeie cu chipul de pictură împărătească şi un vânjos bărbat... drăguţ. Erau soţii Valeria şi Traşu Sofonea, care într-o pauză de filmare pe platourile de la Buftea ale viitorului film «Merii sălbatici» (...) se plimbau de mână ca în plutirea unui vis de necrezut, ca Făt-Frumos şi Cosânzeana în ţara scânteietoare a soarelui, în câmpul de aur, în cetatea de cântece şi sclipiri de stele. (...) Traşu, nume care vi­ne de la Dumitru, e fiul vestitului cojocar So­fonea, premiat pentru cojoacele lui în marile ex­poziţii republicane. Valeria suceşte lâna şi coase flori.” Cei doi porniseră să caute prin Bucureşti „nişte lână furmoasă”. „Valeria se pregătea de lucrul ei de iarnă, pe când lui Traşu îi rămăsese încă neterminată, trebuind să vie la filmare la Bucureşti, o floare pe un cojoc de copil...”

Cojocarul şi preşedintele

Cine-a mai purtat cojoace făcute de fami­lia Sofonea? Regele Mihai. Fiul lui Barutzu Arghezi, părintele Arsenie Boca, Ion Ţiriac... „Ceauşescu, săracu...”, zice cojocarul. Valeria povesteşte mai departe:”O venit la Muzeul Satului cu preşedintele Austriei şi o făcut o horă mare şi m-or luat şi pe mine la dans. Toţi i-au dat câte un cadou, dar eu nu am avut ce, nu m-am îndurat că la cojoacele astea e aşa mult de lucru. Şi apoi mi-o propus unul: «Lasă că, cu timpul, o să-i faci un cojoc preşedintele Ceauşescu». Am promis. Când puteam noi. I-am făcut un cojoc de vânătoare, dar simpluţ, dar să ştiţi că i-o plăcut foarte mult. Dar când s-o schimbat, lu socru-meu i-o fost frică, o zis că ne puşcă...
Toţi îi ziceau lui socru-meu, în Făgăraş: «Ce, i-ai făcut cojoc, nu te-ai dus cu el?» O luat săracul de o băgat ziarele printre cărămizi. Că aveau ziare cu poze, cu el şi cu frate-su, plimbându-se prin muzeu cu Regele Mihai. Pe alea le-a dosit întâi, şi mai încoace le-a dosit pe celelalte, cu Ceauşescu. Când am venit de am stricat casa, am găsit ziarele roase de şoareci. Aşa am păţit şi noi, şi ne era frică.”

Când s-a schimbat lumea?

Despre Dumitru Sofonea, cel cu cojocul re­ge­lui, fiul său, Traşu, spune: „Tata o fost făcut din flori…” Mai departe nu mai istoriseşte. Dar ia fi­rul poveştii soaţa lui, care se dovedeşte mai dor­­nică de spus poveşti. „Bunica, mama lu’ socru-meu, era cea mai frumoasă din sat. Şi… atunci nu se pierdeau copchiii, ca acum, şi l-o fă­cut din flori, cum se zice, fără bărbat. După aceea, s-o căsătorit. Ea, cu trei copii, o luat cel mai vrednic bărbat din sat şi o făcut şapte copii şi cu acela. Şi-o fost un drac de femeie, de îţi plă­cea de ea. Se pricepea la toate, o fost şi dintr-o fa­­milie de frunte-n sat. Am cunoscut-o, c-o mu­rit numai de vreo douăzeci şi ceva de ani şi era în etate de 89 de ani. Şi socru-meu o trăit 88 de ani. Păi venea la noi şi ne povestea cum o păţit ea pe timpuri, se ducea cu vitele şi acolo băieţii… zi­­ce, «vrând-nevrând s-o dat la mine şi am ră­mas gravidă, şi râdeau copiii de mine, că sunt cio­­ban umflat, că umblam cu pălăriuţă cu ciucur».”

Cum era portul oamenilor? „M-am că­să­to­rit, mergeam la seceră, uite, cum mă vedeţi îmbrăcată. Eu am 70 de ani acu'. Şi pe-atunci nu erau haine să te-mbraci aşa. Când m-am că­să­torit, trebuia să ţeşi pânză de mestecată, câ­ne­pă cu bumbac, ca să-i faci bărbatului pantaloni, în trei iţe, cu alesătură. Socrul meu o purtat pân-o murit numai cioareci albi, din pânză de casă...”

Când s-a schimbat lumea? „De vreo 40 de ani. Eu să ştiţi că îmi aduc aminte, când am făcut pe băiatul cel mare – are 48 de ani – şi n-aveam cu ce să mă îmbrac la spital. Pentru copil, mi-o adus o săsoaică din Victoria haine, din Germania, că nu aveai cu ce să-i îmbraci, că nu se găsea. Când am născut fata – are 45 de ani, e profesoară în Făgăraş – iar… Şi ne-o adus atunci şi ace de cojocar, de la tatăl ei din Germania. Mi-o croşetat şi m-o-nvăţat şi pe mine cum să fac la fetiţă. Cu băiatul cel mare… când să-l nasc…. cred că m-am dus cu opinci în picioare. Nu găseai papuci şi după aceea mi-o găsit nişte sandale cu şiret, dar de gumă, la Cooperativă, şi când m-o adus acasă, am venit cu sandale încălţată. Cam de atunci o început să se schimbe lume. Care erau mai bogaţi, se mai duceau pe la oraş, îşi mai cumpărau... Dar noi... am fost foarte săraci, socrul meu a avut şase copii, eu am fost din cinci copii, pământ prea mult nu am avut”.
Ce a fost mai important a fost meseria, pe care au dat-o mai departe copiilor. Cel mare e căsătorit de 21 de ani în Germania, şi acolo a lucrat în Nigeria, cinci ani, director la o companie multinaţională. Acum a construit o pensiune nu departe de Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi o pârtie de schi. „Dar înainte venea acasă şi zicea: «azi cos, tata». Şi făcea, aşa, câte o jumate de metru de «opţi» de-aiştea. Acum, vine în România, dar nu mi-ar pune mâna...” A fost o vreme când Valeria şi Traşu au cusut la rând cu copiii lor. Dumitru Sofonea a avut şi clasă de cojocărie. „Şi sunt băieţi la şcoală cărora le-am desenat... Unii zic că să-i învăţ şi argăseală, dar cum poate un copil care are 30 de chile să ridice pieile? De două ori pe săptămână, câte trei ore, o jumătate de oră îi las să se joace. Prima dată s-au înscris 42, şi am gătat cu vreo douăzeci şi ceva, numai”.

Fac cojocărie, azi, copiii aceştia? Nu. În afară de familia lor, Sofonea, mai e un bătrân în sat care duce meşteşugurile vechi mai departe. „Dar acela face cioareci, face căciuli; dar de cusut nici el, nu”. Tanti Valeria a lucrat şi ea la şcoală, după ce a ieşit soţul la pensie. Zice despre copii: „Care s-o silit şi o învăţat oleacă de cojocărie, apoi ăla o ajuns bine şi în viaţă”. Dă câteva exemple de copii care şi-au lucrat singuri cojoacele. „Bărbatul meu le-o scris nojiţele, eu le-am arătat cum să coasă... Şi-au ajuns să facă şcoli mari şi să aibă serviciu bun. Au fost cam opt-zece, care şi-au făcut cojoc şi au ajuns şi bine. Cine o avut mintea asta de o învăţat la cojocărie, toţi au ajuns şi cu cartea bine. Care-i bun de una, e bun de toate”.

Drăguţii din Drăguş

„E un sat din Făgăraş unde se leagă văile scoborâte din munţi, între poteci, pâraie şi câmp. E un sat de străveche vatră unde cântecele, graiul, straiele, poveştile şi oa­menii lui vin din izvorul cel mai limpede al unui neam frumos, isteţ şi vrednic. De unde i-ar veni oare numele Drăguş?! N-am întrebat nici învăţaţii şi n-am căutat lămuriri nici în căţi – dar văzându-i cât îs de chipeşi, de senini şi de sprinteni la minte, cât îs de frumos îmbrăcaţi în cojoacele lor albe, croite larg şi bogat cusute, mintea duce să apropii numele satului de vorba «drăguţ»„. Acesta este un fragment dintr-un articol pe care Barutzu Arghezii l-a scris despre satul în care vieţuiau cei care, într-o primăvară, făcuseră un cojoc pentru feciorul lui, nepotul poetului Tudor Arghezi. Se întâmpla într-un îneput de vară, când cireşele Mărţişorului se pârguiau.

Ucenic, calfă, instructor

Câţi ani aveau cojocarul şi regele, la vremea când se făcea cojocul acela? „Regele, mi se pare, avea 15-16 ani şi tata o fost la vreo 35 de ani”. Era vechi în meserie, că a plecat să înveţe meseria la 14 ani; a făcut patru ani de ucenicie şi doi ani de calfă, „ca să poată avea brevet şi să înveţe şi el pe alţii”. Inclusiv pe fiul lui, pe noră, pe nepoţi. „Dar a mai învăţat şi pe alţii. Aici în spate avem o fotografie cu toţi pe care i-a învăţat, dintre care o fată numai mai tră­ieşte şi c-un băiat, restul s-or dus la cele veşnice.” Cât de greu era să fii cojocar pe vremuri? Merita să fii o viaţă întreagă co­jo­car? „Merita, că nu erau fabricile ca acum. Tineretul, băieţii… ori erau slugi, ori ucenic pe undeva, să înveţe o meserie, că nu era combinatul Victoria, nu era combinatul de la Făgăraş, şi nu aveau unde munci. Şi la toată casa erau cinci-şase co­pii”. Pe tanti Valeria a învăţat-o cojo­că­ria tata-socru. „Nu ştiu bine ca el” – „el”, adi­că soţul ei – „că el are un talent că se uită la televizor şi trage de ac. Eu tre' să mă uit la deşte, că mi le-nţap dacă nu.” Pe nepoţi, pe ăi mai mari, tot bătrânul So­fo­nea începuse a-i învăţa. Nu se mai ocupă nici unul cu asta, deşi băieţii chiar ştiau să mâ­nuias­că bine acul cu fire de lână colorate...

Cojoc de ambasador

Alte poveşti sunt despre cojoacele fă­gă­răşene de la Drăguş şi ambasadorii Americii. Primul care a ajuns de-a purtat cojoc făcut de Dumitru Sofonea a fost Leonard Meeker. „I-am făcut doamnă atâtea cojoace, costume... şi ne-o luat maşină de cusut, dar ce nu ne-o luat...”, spune Valeria Sofonea, amintindu-şi cum într-o vară, una dintre fiicele din prima căsătorie a ambasadorului, a stat vreo trei săptămâni la Drăguş. „Am luat maşina CAP-ului şi i-am dus pe munte, prin sate, că voiau să cunoască locurile. Am fost şi la nuntă împreună, apoi au venit ei la nuntă... Ne-am împrietenit cu ei, d-apoi ce să vă spun...!” A urmat Harry Barnes.

Îl trimisese Meeker. „Dar m-a văzut şi pe mine la Muzeul Satului. Ştia româneşte. Mi-a spus că voia ceva pentru copil. L-am poftit acasă, să îi ia soţul măsurile, şi ne-am trezit cu el aici. Şi a lăsat copilaşul, fetiţa, Saşa o chema, de a stat două săp­tămâni aici. Era şi băiatul meu în vacanţă şi tare bine s-au mai înţeles copiii între ei”. Ar sta mult să povestească despre întâm­plările astea cu ambasadori porniţi să bată coclaurile Făgăraşului împreună cu alde Sofonea din Drăguş. Tanti Valeria apasă pe cuvinte, mândră: „I-am cunoscut, doamnă, până la al patrulea ambasador i-am cunoscut...”

Articole înrudite