-

Casa părintească – ea este cuibul tradițiilor, de generații

Casa – un simplu cuvânt la prima vedere, dar care însumează o totalitate de sentimente, spirit de viață și speranță. Încă de pe timpuri, ţăranul român conferea casei o valoarea supremă. Era axus mundi.

Pentru el, casa era rădăcina familiei şi a tradiţiei. Nu se putea concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, iar omul nu se simţea împlinit sufletește, dar nici „în rând cu lumea”, dacă nu avea o casă. Aşadar, străduinţa şi nevoia de a-şi construi o casă erau nutrite de un profund sentiment social, de nevoia încadrării în comunitate şi a stabilităţii noii familii în faţa satului.

Primul pas al ţăranului era sfinţirea locului unde urma să-şi întemeieze gospodăria, pentru a curăți locul de rele. Acest fapt vorbește despre credința lui în Dumnezeu și încrederea în lucruri benefice. O dovadă în plus este și faptul că în casele ţărăneşti nu lipsea niciodată icoana, iar sub aceasta, în zilele de sărbătoare şi vinerea, ardea întotdeauna candela.
Atunci când se construia o casă, toate rudele şi prietenii participau, veneau fiecare cu câte un dar pentru noua gospădărie. Se forma claca și se lucra de cu zori până seara târziu ca tânăra familie să aibă cât mai curând propriul său cuib.
Casa părintească însemna pentru ţăranul român tradiţie vie, însemna rudenie, însemna cuib de lumină, care îi călăuzea drumul în viață. În cazul formări unei noi familii, noua locuinţă era aşezată cât mai aproape de casa părintească. Alături de părinţi rămânea mezinul sau mezina familiei, care avea datoria să se îngrijească de părinţi până la moartea acestora, după aceea ei deveneau stăpânii casei.
Dacă în trecut casele erau acoperite cu stuf sau paie în formă de trapez, mai târziu acestea au fost învelite cu ţiglă şi tablă. După spusele bătrânilor, cel mai des se construiau case cu o odaie şi o tindă, cu tavan jos. Geamul acestor case erau foarte mici, considerând că astfel îi va proteja de pericole, aşa încât ziua trebuia să se ardă opaiţul pentru ca femeile să poată coase sau ţese la război.
Mult timp ca materiale de construcție s-au folosit stuful, paile și argila, fiind considerate și materiale ieftine, mai apoi au început să utilizeze pe larg lemnul și metalul. La zidirea unei case fiecare detaliu era de o importanță majoră, de la alegerea lemnului până la feronerie. Lemnul destinat construcţiei unei case noi trebuia ales din cel care nu a fost trăsnit, nici din cel cu două inimi, adică lemn crescut din două trunchiuri răsărite dintr-o singură tulpină, fiind considerat periculos pentru cei ce vor locui acolo. Fiecare părinte alege ce e mai bun pentru copilul său, astfel și țăranul va alege cei mai durabil pentru cuibul său.

Multe case țărănești au servit ca rădăcină de dezvoltare pentru oameni care mai apoi au devenit personalități notorii. Exemple elocvente sunt casele memoriale a lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, Dimitrie Anghel, Ion Luca Caragiale ș.a. Casa de tip rustic înfățișează viața de la țară și demonstrează că poate crește și dezvolta oameni cu perspectivă.
A zidi o casă presupune o multitudine de etape și funcții. Se spune că ,,etapa 0” este dorința și, probabil, cea mai importantă, deoarece va fi urmată cu multă încredere de celelalte etape. Totuși dorința rămâne a fi baza propriei locuințe. Casa presupune nucleu vieţii de familie, punct central de unde pornesc activităţile gospodăreşti și prosperitatea membrilor ei, este loc al întemeierii unor noi începuturi, primordial, miez generator şi păstrător de valori spirituale.

 

Articole înrudite