-

Legenda Înălțării Sfintei Cruci

La 14 septembrie se celebrează descoperirea, pe Muntele Golgota, de către împărăteasa Elena, a crucii pe care a fost răstignit Iisus şi înfăţişarea ei creştinilor, în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 355 d.H.

Sărbatoarea Înălțării Sfintei Cruci este pusă de Biserică imediat după Nașterea Maicii Domnului deoarece cu crucea se termină opera de mântuire începută odată cu venirea pe lume a Sfintei Fecioare care L-a născut pe Hristos.

Până în secolul al IV-lea d.H. creștinii erau persecutați încât erau nevoiți să se ascundă pentru a se ruga prin catacombe. Constantin cel Mare, Împăratul Constantinopulului, era fiul Sfintei Elena, împărăteasă creștină. Ea l-a crescut în această credință astfel încât impăratul a fost hotarât să-i ocrotească pe creștini. Împărăteasa Elena era foarte credincioasă și era sigură ci Iisus are grijă de fiul său, împăratul Constantin, mai ales că acesta a avut trei semne. Fiind în luptă cu împăratul păgân Maxențiu, prin părțile Dunării, lui Constantin i s-a arătat într-o noapte pe cer o cruce luminoasă pe care scria IN HOC VINCES (lat), ceea ce înseamnă ,,Prin aceasta vei învinge’’. A doua zi împăratul Constantin a poruncit să se scoata acvilele de la steaguri și să se pună cruci. A pornit în luptă și l-a învins pe Maxențiu. Același semn cu aceeași inscripție i s-a arătat în Bizanț, iar a treia oară, crucea i s-a arătat în timpul unei bătălii cu goții pe care i-a învins. Întors la Constantinopol, a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să meargă la Ierusalim ca să găsească crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Ea s-a dus cu mulți slujitori și a fost primită cu onoruri de Patriarhul Macarie, care s-a rugat lui Dumnezeu să le arate locul unde se află Crucea. După Învierea lui Hristos, iudeii îngropaseră crucile foarte adânc pentru ca creștinii să nu le găsească. Oamenii Sfintei Elena făcuseră săpături aproape pe toată Golgota dar nu reușiseră să găsească Crucea. După tradiție, un evreu bătrân le-a arătat locul unde erau îngropate cele trei cruci. A intervenit atunci o altă greutate: nu știau care este crucea Mântuitorului. După Sfânta Tradiție, tocmai atunci murise fiica unui dregător. Când trupul a fost atins cu sfânta cruce a lui Iisus, fata a înviat.

La fața locului s-a strâns foarte mult popor care slăvea pe Dumnezeu și dorea să vadă crucea. Patriarhul Macarie s-a urcat pe un loc înalt și a ridicat crucea cât mai sus ca să o poată privi toată lumea și, de aici, denumirea sărbătorii: Înălțarea Sfintei Cruci.

Au dus crucea la Constantinopol și au pus-o într-o biserică nouă. Împăratul Constantin a dat, în anul 313, Edictul din Milan, prin care creștinismul a fost recunoscut ca religie de stat. De atunci, crucea a devenit semnul distinctiv al creștinilor, pe care pot să-l facă în orice împrejurare, nu pe sub ascuns ca în primele secole. Pe atunci, când se întâlneau și vroiau să arate ce credință au, creștinii făceau pe nisip un pește, de la grecescul IHTIS (Iisus Hristos, Teo imu Sotir), ceea ce înseamnă Iisus Hristos, Dumnezeu, Mântuitorul meu. Peste mai mult timp, într-un război cu perșii, aceștia i-au bătut pe romani și au luat crucea. În anul 600, împăratul Ieraclie i-a înfrânt pe perși și a recuperat crucea, ducând-o la Constantinopol unde a stat până în anul 1453 când, după cucerirea orașului de către turci, crecea a fost dusă într-o mânăstire de pe Sfântul Munte Athos. Mai târziu, a fost împărțită în mai multe fragmente care au fost date bisericilor din toate țările creștine. Avem și noi un fragment care se găsește la Biserica Sfântul Vasile cel Mare, de pe Calea Victoriei din Capitală.

Sfântul Apostol Pavel spune că crucea este consiederată de păgâni nebunie, dar pentru noi, creștinii, este semnul mântuirii. Acest semn trebuie făcut așa cum se cade, fiind simbolul lepădării de toate slăbiciunile: ,,Ia-ți crucea ta și urmează-mă’’ a spus Mântuitorul.

A lua crucea înseamnă a lăsa lumea cu grijile ei, a-ți schimba viața și a urma învățătura creștină. Că cel ce vrea să-și păstreze pentru sine sufletul îl va pierde, iar cel ce-l va pierde pentru Hristos și pentru Evanghelie îl va mântui.

Înainte de răstignirea lui Hristos, crucea era obiect de tortură, pedeapsă și dispreț, deoarece prin ea se osândeau răufăcătorii, la o moarte chinuitoare. Prin moartea a Însusi Fiului lui Dumnezeu pe cruce, aceasta a devenit un obiect sfânt, semnul creștinilor prin care aceștia se recunosc și prin care cel rău e ținut departe. Prin cruce se fac toate: botezul, cununia, moarte și toate slujbele, ea a devenit pavăză și scut, sabie ascuțită contra celui rău. În cruce stă tot sensul vieții.

Crucea este scara prin care Dumnezeu s-a coborat printre noi, a luat de bună voie şi din dragoste absolută neputinţele noastre, pentru ca noi să putem fi iertaţi şi ridicaţi către nemurire.

Spre deosebire de alte sărbători, se cinsteşte cu post pentru că aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota.

Articole înrudite

  • Cetatea celor 40 de biserici  

    Piatră peste piatră, mit peste mit. Menembria tracică, Mesimvria coloniștilor greci, Mesembria romanilor și apoi a bizantinilor ori cetatea bulgară medievală Nesebar. Atâtea denumiri pentru un singur petec de pământ, înconjurat din toate părțile de mare și legat de continent doar printr-un istm lat cât să treacă două mașini una pe lângă cealaltă.
    Intrat în patrimoniul UNESCO încă din anul 1983, Nessebar suprinde de la bun început prin două lucruri: unitatea arhitecturală a caselor vechi (“croite” pe linia “Renașterii Bulgare”) și vechile biserici de cărămidă roșie, risipite prin tot locul... I se spune, de altfel, “cetatea celor 40 de biserici”. Nu sunt dacă mai sunt vizibile astăzi chiar 40, dar vreo 20 le-am identificat în plimbările noastre pe acest petec miraculos de pământ. |ntr-un fel, l-am putea asemui cu Sighișoara, zidurile orașului medieval fiind la fel de bine păstrate. Straturile de civilizație suprapuse ca și linia arhitecturală diferită ni-l relevă însă ca pe un univers care nu se poate compara decât, cel mult, cu alte două cetăți-insulă, unite de continent, ca și aceasta, cu un istm subțire, mai sudicele Ahtopol și Sozopol. Este, până la urmă, amprenta unei lumi în care instinctul de conservare juca un rol primordial. |nsă numai Nessebar a fost numit “Perla Mării Negre”.

    Bizanțul regăsit

    Trecem în revistă câteva dintre bisericile-minune care vorbesc despre un timp religios prin excelență. Biserica cu trei altare, a Sfântului Ioan Botezătorul, ridicată după toate probabilitățile în veacul al X-lea, e întrecută în frumusețe, poate, de Biserica |nălțării (a Sfântului Spas – Ispas, în România, n.r.), datând de la începutul secolului XVII, dar care păstrează frescele originale ori de cea a Sfântului Ștefan (secolul XVI), singura cu frescă exterioară. Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în secolul XIII, la fel ca și Sfânta Parascheva, evindențiindu-se prin zidurile bogat ornamentate cu piese de ceramică în galben sau verde. Fără îndoială, ruinele Catedralei Mitropolitane Sfânta Sofia (secolul IX) sunt cele mai impresionante. Clădirea, în stilul clasic bizantin, a fost una dintre cele mai frumoase, la vremea ei, alături păstrându-se și rămășițele reședinței mitropolitului. Mult mai nouă, Biserica Sfintei Fecioare Maria adăpostește o icoană făcătoare de minuni pictată în secolul XIII și cunoscută drept “Sfânta Maria cea Neagră”. Se spune că a fost adusă aici de la Muntele Athos și doar încă două reprezentări de acest fel mai există în lume.

    Antichități și... antichități

    Nessebarul medieval este un loc turistic prin excelență. Bătând străzile înguste, pavate cu piatră cubică, dinaintea caselor de lemn, cu etajul superior ieșit în afară, întâlnești zeci de magazine de suveniruri. Condimentele și vasele tipic bulgărești, sticluțele cu parfum de trandafir și ilustratele care îți înfățișează cetatea la toate orele ei fac concurență buticurilor cu... antichități. Printre cele mai apreciate de turiștii occidentali – probabil datorită faptului că numai în Bulgaria le mai pot găsi – diferite efecte militare... naziste. Fel de fel de obiecte, de la ranițe și căști, până la busole, lupe sau ceasuri de buzunar... toate cu zvastica desenată vizibil. Nu se știe de unde au apărut, dar stau foarte bine alături de busturi ale lui Stalin, mici statuete ale lui Lenin și... fotografii ale casei Regale a Bulgariei. Pe rafturile anticarilor, istoria s-a împăcat cu sine.

     

    Casa căpitanului

    Este unul dintre locurile care te ispitesc să intri. Kapitanska Srechta. Casa Căpitanului. O clădire veche, în vechiul port, transformată în restaurant. Dacă vrei, poți încerca aici o rețetă tradițională. Chiar și o simplă... mămăligă. “Divenik”.
    Aflu și rețeta: “Ai nevoie de un kg făină de porumb, 3 litri apă, 250 g unt, sare, brânză, paprika. Se pune apa la fiert și se toarnă făina de porumb. Se face o gaură în mijloc cu ajutorul unui sucitor, pentru a grăbi evaporarea lichidului. Când compoziția începe să fiarbă, se amestecă cu sucitorul până când se dezlipește de pe marginile vasului. Se pune totul într-un vas, se acoperă cu brânză rasă, paprika și unt topit”.

    De-a lungul drumurilor pavate cu piatră cubică și care duc, inevitabil, la o biserică, vei întâlni înșirate fel de fel de obiecte tradiționale.

    Alb, verde, roșu. Culorile tradiționale ale bulgarilor pot fi deslușite peste tot. Chiar și în șervetele țesute la război, pe care le poți cumpăra drept suveniruri.

    Catedrala Mitropolitană și Biserica Sfântul Ștefan, două repere importante pentru turistul care dorește să afle ceva mai mult despre Nessebar, cetatea celor 40 de biserici.

    Un text de Simona Lazăr

    Foto: Pixabay

  • Sfinții Apostoli Petru și Pavel, stâlpii bisericii creștine

    Cei 12 apostoli (ucenici sau discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos) au fost: Petre (Simon, Chefa) și Andrei (fii lui Iona din Betsaida), Iacov și Ioan (fii lui Zevedeu), Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu (sau Iuda, fratele lui Iacov), Simon Zelotul și Iuda Iscarioteanu. După trădarea și moartea lui Iuda Iscarioteanul a fost primit Matia în rândul apostolilor.

  • Solzii de piatră ai Văcăreștilor

    „Poarta greoaie se deschide și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comenzi scurte, pașii apăsați ai trupei și un necontenit urlet prelung în care se amestecă strigatele și râsetele celor cinci sute de întemnițați cari se închid în chiliile lor pentru odihnă, pentru somnul dobitocesc, pentru gîndurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.”...Astfel descria, pe la 1916, savantul Nicolae Iorga una dintre cele mai neobișnuite și dramatice construcții eclesiastice ale spațiului ortodox balcanic, Mânăstirea Văcărești. Construcția lăcașului a fost începută în 1716 de domnitorul fanariot, Nicolae Mavrocordat și terminată în septembrie 1724, când biserica mânăstirii a fost târnosită cu hramul Sfânta Treime.

    Nicolae, ctitorul cărturar

    Nicolae Mavrocordat n-a fost un vodă oarecare în istoria }ării Românești. Domnitor din seria cărturarilor la cârmă, el ilustrează o parte bună a epocii fanariote despre care istoria națională nu are prea multe cuvinte de laudă. Descendent, prin mamă, din familia lui Petru Rareș și fiu al altui mare om politic și cărturar, Alexandru Mavrocordat, Nicolae a fost poliglot și scriitor iluminist, admirator al lui Machiavelli de la care a învățat arta guvernării. Într-o lucrare asemănătoare cu faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab, el descrie profilul ideal al conducătorului țării, exponent al “căii de mijloc”: “Domnul trebuie să-şi cunoască țara şi supuşii. Să cunoască istoria, dar şi problemele curente. Să cunoască meritele şi defectele celor cu care lucrează. În guvernare, să se ferească de inovații, să meargă pe calea bătătorită. Să nu impună dări noi, nici datini noi. Domnul trebuie să aibă relații bune cu țările vecine, să nu promită, iar dacă o face, să se țină de promisiune, să nu se împrumute, să fie econom şi nu risipitor.” Citind cronicile existente în țările române, Nicolae Mavrocordat şi-a propus să aibă o istorie completă, de la origini până în zilele sale, încredințând scrierea ei lui Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, precum şi lui Axinte Uricariul, Radu Popescu şi Nicolae Rosetti. La Văcărești, a funcționat, de altfel, o școală în limba greacă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante și o bibliotecă dintre cele mai mari și mai complete din Europa vremii.

    Mărire și decadență

    Lucrările de construcție au fost continuate de Constantin Mavrocordat, care desăvârșește opera tatălul său, făcând din Mânăstirea Văcărești una dintre cele mai importante edificii ortodoxe din Europa. Cu toate acestea, Revoluția de la 1848 avea să transforme impunătorul lăcaș în penitenciar pentru capii mișcării, zidurile fortificate recomandând-o pentru o destinație nedreaptă. Se știe că, în epocă, lipsa închisorilor de stat conducea și la astfel de rezolvări dar e greu de înțeles și mai ales de acceptat, cum biserica, fie ea și secularizată de Cuza, a admis, după 1864, să piardă lăcașul străjuit de coloane bizantine cu solzi de piatră. Cutremurele și lipsa de interes a autorităților au desăvârșit decăderea mânastirii. Intersant e că Nicolae Iorga, avea, încă de la începutul secolului, premoniția dramei Văcăreștilor, descriind cu amărăciune amestecul de mărire și decadență din interiorul zidurilor fortificate: “În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire - totusi curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete - răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cărei fațadă puternică îți cucerește sufletul. Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brău împletit; zece subțiri coloane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s-au cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică : stâlpii sunt canelați, împodobiți la bază cu flori și încununați sus cu strălucite capitele corintice , alți stălpi corintici împodobesc fațada paraclisului, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea înconjuratoare, ale cărei chilii de pace s-au prefăcut în celule de blestem.”

    Ultimul preot al Văcăreștilor

    În “celulele de blestem” au fost întemnițați zeci de mii de oameni, chiar personalități ale vieții publice și culturale din țară, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, Corneliu Zelea Codreanu. Liderul legionar se pare că ar fi dat numele organizației pe care a întemeiat-o - „Legiunea Arhanghelul Mihail” - de la icoana Sfantului Arhanghel Mihail, aflată pe ușa din dreapta a altarului bisericii mari. Momentele în care autoritățile au cedat, temporar, autorizând reconstruirea complexului n-au avut un deznodământ fericit. În 1986, Ceaușescu a dărâmat mânăstirea, urmând să ridice, pe locul ei, o sală de sport - o a doua profanare pe care Dumnezeu n-a mai îngșduit-o. Ultimul preot al bisericii Văcărești, Dumitru Argint a avut și el destinul mânăstirii. Îngăduind deținuților să participe la slujbe și ajutându-i, pe unii, prin intermediul spovedaniei, să comunice cu exteriorul, el a fost întemnițat, în 1948 și a executat 9 ani, departe de frumoasa biserică brancovenească scufundată, de atunci, pana azi, în uitarea altor credințe.

  • Mănăstirea “Aladja” – mărturii în stâncă

    Este cea mai celebră dintre mănăstirile rupestre medievale din teritoriul bulgăresc al Dobrogei. Săpată în piatră, pe două nivele, bine conservată, Mănăstirea Aladja reprezintă o provocare pentru cei interesați de complexele monahale rupestre ale ortodoxiei.

  • Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos

    Creştinii ortodocşi şi greco-catolici sărbătoresc astăzi Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus Hristos, cunoscută în popor sub denumirea de Rusalii.