Religia și școala
„Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18,37) Religia și școala sunt două realități ale vieții noastre, fiecare cu rolul său în formarea echilibrată a personalității unui om. Într-o societate civilizată ele ne însoțesc îndeaproape de la momentul copilăriei și până la cel al adolescenței.
04 Februarie 2015, 22:00
Ambele sunt atât de complexe încât prin accesul la ele reușim doar să pregustăm foarte puțin din ceea ce putem aprofunda pe mai departe. Ele ne ajută să ne formăm cel puțin două dintre acele deprinderi esențiale ale unui homo sapiens: credința mistică (cu inima) în cunoștință de cauză și deprinderea de a învăța singur.
Așa că, atunci când se pune problema accesului opțional la una din ele, lucrurile nu pot să fie percepute decât ca surprinzătoare, dacă nu de-a dreptul îngrijorătoare. E destul de hilar să ceri unui copil sau familiei lui dacă preferă să aibă parte de o formare completă a personalității sale. În ce fel se mai exercită spiritul democrației, dacă devenim atât de birocrați în fața unor drepturi și necesități atât de firești pentru un om?
Desigur, când vine vorba de religie sau învățământ, nu orice om poate să se prezinte drept apt să formeze și să informeze calitativ un tânăr. Fie că avem în vedere disciplinele științelor sau pe cele umaniste, desigur și religia, ca una care îmbină însușirea de cunoștinte cu trăirea, cel care devine mentor pentru elevi se cuvine să împlinească exigența profesionalismului sau, cu alte cuvinte, să poată vorbi din proprie experiență, să fie un om convins de propria profesiune, un inițiat. Sarcina selecției o au însă persoanele și instituțiile școlare avizate (inspectorat, director de școală, consiliu de administrație, comitet al părinților etc.).
Dacă aceste condiții sunt întrunite, este destul de lipsit de temei să pretinzi o nouă evaluare sau punere în discuție a obligativității unei discipline care ajută, contribuie esențial și armonizează atât spiritual, intelectual cât și trupește ființa umană.
Este încă o palmă dată libertății religioase, în timp de democrație, într-un mod destul de asemănător ca ideologie cu „politica corectă” a materialismului ateu din anii comunismului. E rândul societății să se autonalizeze și să corecteze acest exces de protejatare a conștiinței de realitatea de neneglijat a unei vieți primite în dar de la Dumnezeu. O conștiință adormită, favorizată să se închidă față de lumea spirituală izolându-se în dimensiunea limitată a consumismului de zi cu zi, va naște monștri, iar atunci când se va trezi va suferi drama depresiei.
Dumnezeu să ne dea gândul bun!
