-

Miraculoasa întâmplare a venirii mâinii Sf. Nicolae la Mihai Viteazul

Călătorul valah îl visă pe Sfântul Nicolae care îi spuse: „Cuvine-se ca şi răsăritul creştin să fie sub pavăza mea, aşa cum este apusul...” Dar oare ce avea să-i ceară sfântul ierarh din Licia?

I-a mai zis Sfântul, călătorului valah: „Mâine du-te la preotul catedralei şi cere-i să-ţi dea mâna mea cea dreaptă, mâna care binecuvântează, s-o duci în ţara ta, căci acolo prinţii au stat întotdeauna cu sabia în mână, gata să apere dreapta credinţă!”.

Cu puţină vreme înainte ca secolul să se schimbe, pe la sfârşitul anilor 1500, un că­lător valah pornise într-o lung periplu prin cetăţile italiene. Veneţia, Napoli, Bari...

Într-un început de decembrie moale şi învăluit în ceţuri, Nicolae, călătorul, intrase să se închine în ca­te­drala bareză la sfântul al cărui nume îl purta. Moaş­tele ierarhului Mirei Lichiei erau păstrate într-o ca­setă fe­re­­cată, învăluit în haine cu fireturi scumpe. Locul era plin de pelerini asemeni lui, care nu găseau nici un disconfort să doarmă, noaptea, pe străduţele înguste din preajma catedralei, acceptând, când şi când, po­mana localnicilor ori câte un pled să se învelească... Că­lătorul nostru intră în biserica înaltă, mirosind a smirnă şi a ceară parfumată. Se prăvăli dinaintea sfântului, în rugăciune. Înainte de a pleca, mai privi o dată moaş­tele ierarhului Nicolae. Observă atunci că sfântului îi lipsea o mână, cea stângă... „Curios” – îşi spuse – „unde să fie mâna care lipseşte?”

A doua zi, vorbind cu ceilalţi pelerini, cu slujitorii bi­sericii, cu localnicii, află minunata poveste a moaştelor Sfântului Nicolae. Cum, într-o noapte din veacul al XI-lea, un preot din Bari visă că Sfântul Nicolae însuşi îi cere să pornească înspre Li­chia, cea aflată acum în mâinile necredincioşilor, pentru a-i lua moaştele şi a le aduce pe pământuri creştine. Era în anul 1087. Moaştele au fost aduse şi adăpostite aici, în marea ca­tedrală, iar mai târziu mâna cea stângă a fost dăruită unui cavaler francez care a depus-o într-o mănăstire din ţara sa. Călătorul valah a mai ză­bovit o vreme în cetatea italiană. Ar fi plecat, dar parcă ceva nu-i da pace.

Într-o noapte avu un vis. Îl visă pe Sfântul Nicolae care îi spuse: „Cuvine-se ca şi răsăritul creştin să fie sub pavăza mea, aşa cum este apusul... Mâine du-te la preotul catedralei şi cere-i să-ţi dea mâna mea cea dreaptă, mâna care binecuvântează, s-o duci în ţara ta, căci acolo prinţii au stat întotdeauna cu sabia în mână, gata să apere dreapta credinţă!”. Preotul catedralei avusese acelaşi vis. Îi ceru doar să facă o danie importantă bisericii, înainte de a porni la drum. Reîntors în ţară, cu preţioasa relicvă, călătorul nostru o dărui Mitropoliei Valahiei, iar voievodul Mihai Viteazul a ferecat moaştele în aur, argint şi nestemate, dăruindu-le Mănăstirii „Sfântului Gheorghe cel Nou”. De-atunci, se spune, multă vreme copiii din mahalele din jurul mănăstirii au fost botezaţi cu numele de Nicolae sau Niculina... Iar pe uliţele din jur, în ajun de Sfântul Nicolae, mirosea a copturi dulci, a steluţe cu ghimber şi scorţişoară, a felii de bostan cu miere şi-a cornuleţe de post cu magiun, fiindcă, se ştie, Sfântul Nicolae e protectorul fetelor de măritat şi-al copiilor şi ce altceva decât o scoveargă dulce ai putea să dărui unor fiinţe atât de dulci!

Un text de Magda Cristina Ursache

Articole înrudite