-

Sfântul Mormânt şi încercările otomane de tăgăduire a dreptei credinţe

Nu există creştin care să nu poarte în suflet dorinţa de a a ajunge, măcar odată în viaţă la Sfântul Mormânt de la Ierusalim.

Dincolo de încărcătura religioasă a acestui edificiu, Sfântul Mormânt transformat peste timp în biserică, are o lungă istorie, locul fiind supus multor încercări.

Biserica Sfântului Mormânt a fost inaugurată în anul 336, în timpul lui Constantin cel Mare. Distrusă de perși în 614, reconstruită, a fost complet demolată de califul fatimid al-Hakim în 1009. Reclădită sub domnia lui Constantin Monomachos, biserica a fost remodelată apoi de cruciați în forma unei bazilici romane, consacrată în anul 1149. Acesta a fost modelul menit să dureze. Cu toate că edificiul a suferit multe alterări, mai ales la nivelul decorului și al partajării spaţiului de cult, bazilica își păstrează la nivel structural aspectul romanic.

Văzută din perspectivă istorică, această biserică prezintă un studiu de caz fascinant, deoarece din punct de vedere legal ea funcționează încă după legile unui stat, Imperiul Otoman, de la a cărui desființare se vor împlini în curând 100 de ani. Legal, Biserica Sfântului Mormânt este un waqf, statut sub care a funcționat, cu scurte întreruperi, din 638, când patriarhul Sofronie al Ierusalimului a capitulat orașul în mâinile califului ‘Umar. Regulile după care biserica este organizată sunt cele ale legii shari’a. În acest tip de sistem legal, un waqf desemnează o donație religioasă, prin care celor ce o folosesc le este acordat dreptul de uzufruct, nu și de proprietate. Așadar, din punct de vedere legal, niciuna dintre cele șase comunități creștine care își împart spațiul bisericii - grecii ortodocși, latinii catolici, armenii, copții, sirienii și etiopienii - nu posedă spațiul respectiv, ci doar îl slujesc folosindu-l.

Actuala partajare și administrare a bisericii urmează așa-zisul Status quo din 1852, un firman dat de sultan care confirmă un set de norme ce reglementează împărțirea spațiului, desfășurarea și orele serviciilor liturgice și paraliturgice (de exemplu, procesiuni); cu alte cuvinte, stabilea limitele legale în care se desfăşoară întreaga viață cotidiană a comunităților care trăiesc și oficiază în Biserica Sfântului Mormânt.

Cel mai vizitat şi mai preţuit monument al creştinătăţtii a trecut de-a lungul timpului prin multe întâmplări, iniţiate de turci, care doreau să îi învrăjbească pe creştini şi să le pună sub tăgadă dreapta credinţă.

O astfel de întâmplare s-a petrecut în anul 1326 la Ierusalim. Pentru că nu au avut de unde să plătească 9000 de bani de aur, creștinii ortodocși nu au fost lăsați să slujească de Paște în Biserica Sfântului Mormânt. Armenii, care erau mai înstăriți au putut să facă rost de bani și au primit acest drept din partea autorităților otomane.

Vrând să-i învrăjbească pe creștini, turcii i-au întrebat pe călugării armeni de ce Sfânta Lumina venea doar la ortodocși. Armenii au pus absența miracolului pe seama faptului că până atunci nu fuseseră lăsați să slujească în Sfântul Mormânt și au promis că din acel moment Sfânta Lumină va veni la ei.

Lucrurile n-au stat deloc așa. Patriarhul și clericii armeni au slujit până dimineața fără să primească vreun semn. În schimb, Patriarhul ortodox Ioachim și soborul preoțesc au luat Sfânta Lumina din biserica Sfântului Iacob unde turcii le îngăduiseră să slujească. Văzând cum Lumina a despicat unul din stâlpii lăcașului de cult, un general otoman a strigat "Cred în Hristos” și, de îndată, i s-a tăiat capul. Domnul a mai primit la El un mucenic, pe "Martirul Sfintei Lumini” așa cum mai este numit generalul turc ale cărui moaște se află și astăzi în biserica închinată Sfântului Iacob.

Se spune că turcii s-au răzbunat pe călugării armeni pentru că nu și-au ținut promisiunea și i-au silit mănânce câte o lingură de rahat la ieșirea din Biserică Sfântului Mormânt. Armenii înduraseră o dublă umilință. Demnitatea preoțească le fusese pângărită iar Dumnezeu nu le trimisese Sfânta Lumina. Nu pentru că fuseseră mai păcătoși decât credincioșii ortodocși ci pentru că Biserica din care făceau parte adoptase erezia monofizită conform căreia Hristos n-are decât o singură natură, divină, erezie condamnată de către Sinodul al 4-lea ecumenic de la Chalcedon.

Turcii nu mai sunt astăzi stăpânii lumești ai Ierusalimului și nimeni nu-i mai supune pe călugări sau mireni la astfel de umilințe pentru convingerile lor religioase. Cu toate acestea, lingurile cu rahat îi așteaptă, în sens metaforic, la ieșirea din biserica Sfântului Mormânt pe aceia care, asemenea fariseilor din vechime, tăgăduiesc lucrarea Duhului Sfânt.

Articole înrudite