-

Așa grăit-a... Păstorel!

Scris de
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Când vine vorba de moravurile şi năravurile vremii de astăzi, comparaţia inevitabilă este cu opera lui Caragiale. „Aşa spus-a Caragiale” e un fel de „Aşa grăit-a Zarathustra” dâmboviţean, fără adâncimile acestuia din urmă.

Tot dintr-o vreme a boemei, dar mai de dincoace, vine şi Păstorel Teodoreanu. Umorul lui e de altă factură, dar nu mai puţin şfichiuitor. Iar referinţa „precum zis-a Păstorel” are şi ea state vechi... de epigramă şi de reţetă neaoşă. Căci avocatul „pârât” (prea puţin s-a ocupat el de adevăratele „trebi avocăţeşti”) Alexandru Osvald Teodoreanu – fiul avocatului dorohoian Oswald Teodoreanu şi-al pianistei Sofia Teodoreanu, născută Muzicescu, fratele mai mare al avocatului Ionel Teodoreanu (cunoscut posterităţii mai mult în calitatea lui de prozator) şi-al tânărului ofiţer Laurenţiu (Puiu) Teodoreanu, erou pe frontul francez al primului mare război – a intrat în istoria noastră în primul rând prin dimensiunea ludică a scrierilor sale şi, în al doilea rând, prin dimensiunea lor gurmandă. Ori să fi fost invers?

În fine, să spunem că-n cei 70 de ani de viaţă ai săi (s-a născut la 30 iulie 1894 şi a murit în 1964) a reuşit să-şi ocupe un loc binemeritat în istoria literaturii române, ca şi în istoria gastronomiei româneşti. A împuşcat, cum s-ar zice, „două glorii dintr-un foc”. Despre al său roman „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, George Călinescu scria că este un „Gargantua şi Pantagruel” al românilor! Adevăr curat! Dacă mai spunem că acesta a fost primul său volum publicat – după un şir întreg de colaborări cu... versuri, în marile reviste şi ziare ale epocii – ne putem imagina că au existat mari, mari aşteptări de la acest scriitor, cu o prezenţă spumoasă şi cuvânt ascuţit, al cărui nume era, în cercurile boeme bucureştene, adeseori egal cu talentul... Însă, după ce şi-a arătat disponibilitatea pentru proza mare umoristică, după ce unii s-au aşteptat să reînvie în el spiritul ludic al lui Caragiale (n-avea să fie aşa, singura-i piesă de teatru a fost... basmul dramatizat „Rodia de aur”, scris împreună cu Adrian Maniu), Păstorel a ales să exceleze în epigramă. Chiar înainte de a fi adunate în pagini de carte, ori chiar înainte de a fi publicate în foaia de ziar, epigramele lui s-au bucurat de o mare circulaţie orală, mai ales când erau anexate unei anecdotici evenimenţiale la fel de spectaculoase precum versul său ascuţit. (Aşa s-a ajuns, se pare, să-i fie atribuite şi întâmplări la care nu fusese părtaş, devenind un fel de Nastratin autohton (şi intelectual) al României interbelice şi apoi al celei postbelice.
În epigrama şi în eseul umoristic (care îmbracă adeseori formă de pamflet publicistic), Păstorel va atinge multe teme, însă două sunt predilecte: Nicolae Iorga (sau Iorga Nicolai, cum îi spune el) şi gastronomia & oenologia. Prima dintre aceste teme este urmare a opoziţiei de idei, cea de a doua e motivată de nestăvilitele-i plăceri gurmande şi bahice. Dacă despre Păstorel gastronomul se mai ştie câte ceva, despre conflictul său perpetuu cu Iorga se cunosc azi mai puţine. O anecdotă grăitoare este cea a întâlnirii tânărului ofiţer Al. O. Teodoreanu cu istoricul Iorga, la Iaşi, în vreme de război. Se zice că, fiind împreună cu un amic, Păstorel întâlneşte în faţa unei biserici un preot şi simte nevoia să se spovedească. „Ce doreşti fiule?“, îl întreabă preotul. „Să mă spovedesc, părinte.“ „Ai ucis?“ „Da.“ „Rău! Nemţi?“ „Nemţi.“ „Bine. Îţi place la teatru?“ „Da.“ „Bine! Ai văzut «Moartea lui Mihai Viteazul»?“ „Da” „Bine. Ţi-a plăcut?” „Nu.“ „Rău! Crezi în Dumnezeu?“ „Da.“ „Bine. Dar în Nicolae Iorga?“ „Nu!“ „Rău! Şi de ce nu crezi în Nicolae Iorga?“ „Nu-i în toate minţile, părinte!“ „Cum? Nemernicule!Am să te reclam la marele cartier general! Am să te chem la Curtea Marţială!” Se pare că, sub haina de preot, se afla însuşi Nicolae Iorga, care se ascundea astfel de nemţi. (N.a. – „Moartea lui Mihai Viteazul” este numele unei piese de teatru scrisă de Nicolae Iorga.)
În 1931, când prim-ministru al României era chiar Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu găseşte cu cale să publice volumul de epigrame „Strofe cu pelin de mai pentru/contra Iorga Nicolai”. În volum e, în stilul epigramistului, consemnată şi întâlnirea „istorică” de la Iaşi: „În războiu-ntregitor,/ Fugind de gloata interlopă,/ Marele învăţător/ A fost mobilizat ca popă”. „Fără comentarii”... am zice azi. Însă un alt volum de epigrame, publicat cam în aceeaşi perioadă, „Vin şi apă”, avea să pună sub lupa umoristului toate metehnele producătorilor, negustorilor şi băutorilor de vinuri, coniacuri şi alte licori minunate, care-ndeamnă la bună dispoziţie. Gurmand şi iubitor de vinuri, Păstorel era recunoscut pentru memoria excelentă a papilelor lui gustative şi era chemat adeseori să identifice, să categorisească vinurile şi coniacurile ori să arbitreze dispute cu privire la calitatea lor. Se zice că era capabil să identifice soiul, podgoria, anul de fabricaţie, ca şi o mulţime de detalii legate de cum a decurs anul pentru via în care s-au copt strugurii din care s-a făcut vinul. Se ştie că a scris şi un „Tratat despre vinuri, coniacuri şi tehnica degustării acestora”, manuscris care, din păcate, s-a pierdut. Nu la fel s-a întâmplat cu cronicile lui gastronomice, reţetele şi eseurile de gurmand/gurmet, care sunt adunat în două volume, „De re culinaria” şi „Gastronomice”, cel din urmă publicat postum.
Un om cu atâta disponibilitate pentru umor, ai crede că a avut numai o viaţă scânteietor de frumoasă. Totuşi, el a cunoscut şi puşcăria politică. Nu, nu din pricina epigramelor împotriva lui Iorga! În 1961, este condamnat la 6 ani de închisoare, în lotul Noica-Pillat. Face numai 3 ani din această pedeapsă, fiind graţiat. La puţină vreme, însă, se stinge din viaţă, din cauza unui cancer pulmonar.

Un text de Simona Lazăr

Citit 545 ori