GASTROART.RO - Mititeii românești – de la legendă la rețetă (I) „Nașul” N.T. Orășanu și „notarul” Constantin Bacalbașa

Un studiu de-acum câțiva ani arăta că românii consumă, pe cap de locuitor, într-un an bun – adică unul cu ploi mai puține, că e musai să-l mânci la iarbă verde și la aer (era să zic „curat”, dar de fapt e) „cu fum de grătare” -: 13,2 de kilograme de carne de mici. Pune-aici și micii pregătiți de grataragii de profesie, și pe cei cumpărați din galantarele magazinelor, de tot omul, și aruncați pe grătare, la liziera pădurii. Dar și mici preparați în casă (de cine-o mai ști să-i facă – rețete sunt, dar știință ba), din carne pe care-o toci cu mâna ta și-o amesteci cu condimente și ce mai e de trebuință. Dacă scazi copiii de țâță, care sigur nu mănâncă mititei (chit că-s mititei), parcă nici nu pare atât de mult! Acu’, să nu mă puneți să vin și cu statisticile la muștar, bere și scobitori!

Dar, ce știm despre istoria micului pe meleagurile românești? Și de ce dăm noi startul la „MITITEIADĂ” tocmai în prag de 1 Mai?

Mititeii românești – între Armindeni și 1 Mai

Ca de fiecare dată, în prag de Armindeni, ne podidește-așa o poftă de mititei la grătar și bere rece, muzică lăutărească dată la maximum și iarbă verde, crudă, încă nearsă de soare. Petrecerile noastre câmpenești de-Ntâi Mai vin dintr-un trecut mai îndepărtat decât cel al Internaționalei Socialiste și țin mai degrabă de reintrarea naturii pe cărarea verii, decât de lozincile muncitorești. Ieșeau ai noștri la iarbă verde și-n veacul al XIX-lea, și-n vremea fanariotă, și-n epoci voievodale. Iar ce-i mâna era cântecul de foaie verde și pofta de-un… vin pelin (berea intra în coșurile noastre de picnic mai târzior), într-o zi de Armindeni. Pe lângă vinișorul ăsta, se mâncau bucăți de carne friptă și cârnați pârpăliți pe jar… Micii – sau mititeii – se-adună și ei pe frigare. Nu știm bine când și cum, dar la botezul lor asistăm în Bucureștii toropiți de căldură, undeva, prin vara lui 1872 sau 1873.

Ei, și cu mititelul ăsta o să avem noi ceva treabă, în rândurile ce urmează, ca să aflăm cât mit se-ascunde în el, cât adevăr și câtă jinduire…

Mititeii românești. Ce știm despre rețeta originală

Înainte de reţete, însă, să aflăm povestea mititeilor românești, aşa cum a scris-o jurnalistul gurmand Constantin Bacalbaşa, în „Dictatura gastronomică”, cu aproape opt decenii în urmă:

„Iată o friptură populară, care a trecut chiar graniţa. Numele are origine istorică, datează din anul 1872 sau 1873, naşul a fost popularul umorist de odinioară N.T. Orăşanu, supranumit Nichipercea, după numele unui ziar umoristic pe care l-a redactat sub domnia lui Vodă Cuza. Pe vremea aceea, birtul lui Iordache Ionescu din strada Covaci, situat exact unde este astăzi birtul cu acelaşi nume, era instalat într-o căsuţă măruntă, unde intrai aplecându-te spre a nu te lovi cu capul de pragul uşii. Birtul îşi făcuse reputaţia unui restaurant unde se mănâncă bune fripturi, buni cârnaţi şi bune mâncări.

Într-o bună dimineaţă lui N.T. Orăşanu îi veni ideea să alcătuiască un vocabular original de mâncări. Şi lucrul fu făcut. Acest vocabular făcu, în bună parte, popularitatea restaurantului care fu cunsocut de atunci sub numele de „La Iordache” şi care mai purta şi numele convenţional „La idee”. (…)

Dintre aceste denumiri, toate au pierit încetul cu încetul, numai două au supravieţuit ceva mai mult; au fost adoptate la toate resaurantele, grădinile, cârciumile, bodegile; acestea sunt: Bateria („un litru de vin cu o sticlă de borviz” – n.n.) şi mititeii („cârnaţi mici” – n.n.). (…)

Acum să arăt ce este pregătirea „Mititelului”. Reţeta o avem de la restauratorul Gheorghe Iordăchescu (care o moştenise de la mai bătrânul şi mai priceputul Iordache Ionescu – n.n.).

Citește continuarea și află REȚETA ORIGINALĂ pe GASTROART.RO