Pâine și sacralitate, în mentalul rural colectiv

Ce legături există între cutumele neamului românesc și regulile/ normativul religios, aflăm dintr-un dialog cu as. univ. dr. Maxim Vlad (Constanța).

Țăranul român crede că pe fiecare bob de grâu este încrustat chipul lui Dumnezeu. Țăranca, atunci când începe să frământe aluatul, când îl lasă la dospit, când pune pâinea în cuptor, face de fiecare dată semnul crucii asupra lucrului ei. Masa începe cu rugăciunea în care este invocată pâinea cea de toate zilele... Aș vrea să vorbim despre pâine și sacralitate, în mentalul colectiv românesc.

Singurul aliment menţionat în rugăciunea Domnească Tatăl Nostru – cea mai importantă rugăciune din cultul creştin - este pâinea , aliment care are o deosebită importanţă şi pentru fii poporului român. Pâinea si vinul, grâul si vița de vie apar în ceremonialul funerar românesc atât dinainte de creștinism cât, mai ales în cel creștin. In creștinism aceste doua elemente au o semnificație deosebită. Mâncând pâinea și bând vinul transformate, în timpul Sfintei Liturghii, în Trupul și Sângele lui Hristos, creștinul se unește cu Acesta, făcând să crească și să se consolideze, în același timp, relațiile de comuniune dintre membrii Bisericii ca trup al lui Hristos: „Căci o pâine și un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). Mâncând din trupul lui Hristos și bând sângele Lui, creștinul se hrănește în mod real cu Iisus Hristos Domnul, pregustând încă de aici, din această lume, prin El, gustul și plinătatea vieții din împărăția Cerurilor. Învățătura ortodoxă ne spune că au fost alese aceste doua alimente de baza ale omului, pâinea și vinul, ca „produse specifice ale priceperii omenești în materie de hrană”. Părintele Dumitru Staniloaie însa, explică alegerea pâinii prin aceea ca păinea adusa la altar se va schimba în Trupul lui Hristos, semnificând viața credincioșilor oferită ca dar lui Hristos, Care se va oferi la rândul său, ca dar deplin acestora.

Pâinea și vinul sunt elemente si alimente de bază care întrețin viața umană. Pâinea semnifică (și) corpul viu al omului, iar vinul sângele acestuia...

Nu doar că suntem probabil poporul care consumă cea mai multă pâine din Europa (păstrând proporţiile, evident), dar pâinea are un rol unic în folclorul, mitologia şi chiar istoria noastră.
In nenumarate colinde care au străbătut veacurile, Iisus Hristos apare ca avand caracter de „divinitate a fertilitatii câmpului”, iar grâul – ca o ipostază a trupului Domnului. De altfel, în Țara Oltului există credința ca „în bobul de grâu se vede chipul Domnului Hristos”.
Din făina de grâu și apă se face aluatul, „arhetip al genezei si materie sacra” din care se prepară pâinea și colacul. Aluatul din grâu ne duce cu gândul la „aluatul” din apă și lut, pe care, la începutul timpului, Dumnezeu l-a modelat pentru a face omul și l-a insuflețit suflând viața asupra lui. Este usor, deci, de asemănat pâinea cu viața omului și „ciclul vegetal al grâului, deschis de sămanța semănată și închis de sămanța recoltată” cu „lacunara formula a vieții omului: nașterea, căsătoria și moartea„.
In ceremonialul funerar grâul apare sub forma colivei peste care preotul toarna vin în timpul rugăciunilor, precum și sub forma colacilor care se împart pe tot parcursul evenimentului, „de sufletul mortului”.
Rezultat al unei activităţi laborioase şi trecută prin diverse faze de transformare, pâinea este simbolul şi produsul muncii ţăranului român, precum şi întruchiparea hranei esenţiale a omului. La români a fost privită întotdeauna ca un aliment spiritual şi ca un dar al cerului. În fiecare zi, creştinul practicant se roagă pentru „pâinea noastră cea de toate zilele”.
Simbol esenţial al lui Hristos, pâinea este prezentă pe toate mesele rituale. La primii creştini, actul frângerii pâinii era un gest al comuniunii. În cadrul tainei împărtăşaniei, euharistiei, pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele lui Hristos.

La români, pâinea funerară (colacul mortului) şi vinul sunt ofrandele rituale prezente în cultul cinstirii strămoşilor...

Grâul, făina, aluatul şi într-un final pâinea sunt încărcate de sensuri şi simboluri pe cât de vechi pe atât de prezente în lumea satului de odinioare, fiind, după caz, semn de bucurie, belşug, puritate. Luând diferite forme, pâinea îl însoţea pe om de-a lungul vieţii, în momentele de bucurie, dar şi de necaz. Astfel, dacă la nuntă colacul este semn de bucurie, la înmormântare acesta semnifică trecerea omului prin viaţă precum şi un adevărat pod de trecere spre Lumea de Dincolo.
Să nu uităm nici comportamentul de odinioară al românilor din comunităţile rurale în faţa pâinii proaspete puse pe masă: cel mai în vârstă membru al familiei, sau în lipsa sa, mama copiilor face semnul crucii deasupra pâinii după care abia apoi o frânge şi o împarte.
În ceremonialurile româneşti, pâinea este asociată cu sarea. Ele se oferă şi azi la vizita unor înalţi conducători.Gestul acesta este unul deosebit de încărcat şi complex, deoarece exprimă dorinţa comunităţii ca respectivele persoane să le asigure bunăstarea materială, semnificată de pâine şi păstrarea nealterată a tradiţiilor simbolizată de sarea care nu doar că va conserva totul, dar este şi simbolul incoruptibilităţii, al permanenţei şi înţelepciunii.
În credinţele noastre străvechi, pâinea avea atributul unei fiinţe vii, fiind uneori chiar întruchiparea lui Dumnezeu. Împreună cu sarea, pâinea este lipsită de orice conotaţie negativă. Ea era aşezată pe masă la loc de cinste, învelită cu ştergar alb şi curat, pusă deseori lângă icoane, având rol apotropaic şi personificând bunăstarea familiei.
Pâinea cerea din partea românilor o atitudine de respect şi pietate. Pâinea nu se arunca, nu se uita pe undeva, nu se călca în picioare, şi nu se înjura. Deoarece se considera că ar fi un mare păcat. În timpul mesei nu se dădea bucăţica de pâine la vreun câine, deoarece se credea că acest gest cheamă sărăcia pe uşă. Dacă de la gură îţi cădeau frimituri de pâine, era un semn prevestitor de nenorociri.

Pâinea se cocea doar în anumite zile ale săptămînii, considerate faste acestui act...

În lumea veche a satului românesc, pâinea putea fi plămădită şi pusă la cuptor doar de către o femeie „curată” (adică de către o femeie care în accepţiunea populară nu era în perioada menstruaţiei, nu era lăuză, sau nu era imediat după un act sexual).
Nici femeile care încălcau vreo interdicţie rituală de genul „Să nu omori broaşte , că atunci pânea ce o vei frământa nu va dospi după mâna ta” – Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii româneşti, nu participau la elaboriosul proces de facere a pâinii.
Pâinea se punea în cuptor în deplină linişte, folosindu-se de obicei mîna dreaptă. În acel moment nu trebuia să existe ceartă sau tensiuni în casă, iar vizitele străinilor nu erau bine văzute. Întotdeauna numărul pâinilor trebuia să fie cu soţ, iar după ce se scoteau toate pâinile din cuptor, ţărăncile aruncau în cuptor câteva paie, o bucată de lemn sau un cărbune, crezând că astfel se face cărare în Rai.
În încheiere nu trebuie uitat faptul că pentru noi, românii pâinea însemna inclusiv câştigarea vieţii şi asigurarea existenţei cotidiene, după cum ne spune expresia „a-ţi câştiga pâinea”.

Simona Lazăr

Foto: Pixabay