În mentalul colectiv al turistului care vine să caute urmele poetului, nu aceasta este însă reperul, ci cea de a doua casă a familiei, în satul Mălini, acolo unde de decenii bune ființează un muzeu dedicat lui.
La Poiana Mărului, casa bătrânească, cu prispă înaltă așezată pe „tălpi” din piatră de râu, e văruită în alb și închisă cu lacăt. O placă memorială, pe perete, îți spune că acesta e locul nașterii poetului care nu a îmbătrânit niciodată. Dacă ai norocul să o întâlnești pe Veronica, prietena lui „Nelucu”, poveștile despre copilul care scria poezii o să-ți lumineze ziua. Copilul învățătorilor Eugen și Ana-Profira Labiș îți iese, aievea, în cale: „D-apoi, în curtea asta, noi ne jucam de-a războiul. Eram copii mulți, băieți, fete. Dar el era mereu personajul cel mai important. Era ori Ștefan cel Mare, ori Mircea cel Bătrân.
La o aruncătură de băț de Poiana Mărului, în satul Mălini, se află a doua casă a familiei Labiș, cea de după război, devenită muzeu memorial. Paznic peste verb și metaforă este acum Ioana Hopulele: „Casa este cu două camere – dar am să spun așa cum spunea mama poetului: două dormitoare. Una devenea sufragerie doar dacă nu erau băieții acasă sau dacă nu erau fetele acasă. Mai avem o bucătărie, o cămară și un hol. Acum, într-una dintre camere este toată opera poetului, autorul «Primelor Iubiri» și-al... Morții acelei căprioare... Versurile lui au o sonoritate excepțională. A prins vremuri tulburi, un război cumplit, foamete, secetă – toate astea l-au marcat, l-au maturizat mult. O spune foarte frumos în versuri: «Prieteni dragi, n-am încă barbă,/ Deși mustăți aveam cândva,/ Chiar dacă barbă n-am, e dusă/ De mult copilăria mea./ Ea s-a uscat în ani de foame,/ A fost ucisă în război./ Și totuși, când vă văd, prieteni,/ Devin din nou copil, ca voi.»”

Simona Lazăr

Foto: Simona Lazăr