-

Jocul de oină, în inventarul elementelor vii de patrimoniu cultural

Jocul de Oină a fost inclus în Inventarul naţional al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial, dosarul de înscriere fiind aprobat de Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii.

Includerea jocului de oină în Inventarul naţional al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial reprezintă o justă confirmare a Legii 96/2014 pentru completarea Legii educaţiei fizice şi sportului, prin care oina a fost declarată sportul naţional al României.
Jocul de oină reprezintă o tradiţie vie a patrimoniului cultural naţional. Acesta este înrudit cu elemente similare din patrimoniul cultural universal, dată fiind răspândirea jocurilor de acest tip în diferite culturi. Jocurile cu bâta şi mingea, aflate la originea oinei, au fost prezente în viaţa comunităţilor în toate regiunile istorice ale României, cu caracteristici asemănătoare, dar cu denumiri diferite. Sunt citate în acest sens: hoina, ogoiul (Bucovina), fuga (sudul Transilvaniei), ţuru, de-a lunga (centrul Transilvaniei), apuca, matca-mare (Maramureş), hâlca, lopta-pila, hapucul, hopaciul (nordul Transilvaniei), de-a patru să stăm, lopta-lungă, baciul, baş (Banat).
Datorită eforturilor depuse de organizaţiile implicate, jocul de oină cunoaşte o extindere internaţională, fiind adoptat de comunităţi (non-româneşti) din India (unde a fost înfiinţată o Federaţie Naţională de Oină), Marea Britanie, Indonezia sau Nepal. De asemenea, în mediul online de limbă engleză se manifestă un interes sporit faţă de oină, din perspectiva asemănărilor existente între aceasta şi jocul de baseball nord-american.
Elementele specifice activităţilor pastorale care se regăsesc în regulile jocului şi în terminologia acestuia leagă originile oinei de practicarea păstoritului. Pentru această ipoteză pledează şi termenii folosiţi în jocul de oină: băţ, bâtă - baston, baci - denumirea căpitanului de echipă, păscari - denumirea jucătorilor de la prindere, intrarea în strungă - intrarea jucătorilor în teren, precum şi locul unde evoluează echipa la prindere sau la pasare. Creat şi dezvoltat în cadrul unor comunităţi care se ocupau cu păstoritul, jocul stimula competitivitatea, dibăcia şi agerimea celor care îl practicau, alternând momentele de apărare şi cele de atac.
Cele mai vechi menţiuni ale unor jocuri cu mingea şi bâta datează din secolul al XVIII-lea, în Diaetetica lui Mátyusz István, apărută la Cluj, în anul 1762, sau într-o însemnare a cronicarului bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg din anul 1763, care menţionează lopta mică. În secolul al XIX-le, menţiunile se înmulţesc, pentru ca în ultimele sale decenii să beneficiem de primele descrieri. Alexandru Lambrior (1845-1883), într-un articol publicat în revista Convorbiri literare, în anul 1876, realizează o prezentare detaliată a hoinei, menţionând termeni ca baci, cete, cei de la păscut, pascare, mingea hălită, la bătaie, mingea de cuc.
În ce priveşte termenul oină, acestuia i se atribuie o origine cumană, argumente în acest sens fiind aduse, în anul 1920, de lingvistul Vasile Bogrea, care citează termenii oyn, "žjoc"ť, oynas "žjucător"ť menţionaţi în Codex Cumanicus, un manuscris din secolul al XIII-lea care conţine numeroase elemente de limbă cumană. Pentru jocul de oină nu au fost însă identificate analogii evidente în ţările şi teritoriile turcofone, astfel încât este foarte posibil ca această denumire de origine turcică (cumană) să fi fost atribuită unui joc păstoresc local.
Începuturile oinei moderne au fost legate de reformele educaţionale iniţiate de Spiru Haret (1851-1912). În calitate de secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, acesta a constituit, în anul 1894, o comisie de unificare a tehnicii şi tacticii jocului de oină, din care au făcut parte, printre alţii, profesorii Radu Corbu, Gh. Moceanu, N. Velescu, N. Dumitrescu-Ţăranu, Dimitrie Ionescu.
În forma sa reglementată, jocul de oină este practicat astăzi pe întreg teritoriul României. În prezent, funcţionează cinci asociaţii judeţene de oină şi 32 de cluburi: 12 dintre acestea în localităţi urbane şi 20 în mediul rural. În unele comunităţi urbane şi rurale jocul de oină este practicat în absenţa unui cadru organizat. Asigurarea viabilităţii elementului românesc este realizată în cadrul competiţional diversificat creat de Federaţia Română de Oină, membră a Asociaţiei Europene a Jocurilor şi Sporturilor Tradiţionale.

RADOR
Foto: Pixabay

Articole înrudite