-

Miedul dacic, băutura care a învins isoria

Scris de

Drept e că puține lucruri se știu despre ce mâncau dacii. Poate din legenda aceea cu Lisimach și Dromichetes să înțelegem că dacă voiau, puteau fi și rafinați, dar că preferau frustețea obiceiurilor moștenite din neam.

Dar fiindcă am promis să vă scriu despre mâncare, să trecem în revistă acele puține lucruri pe care le cunoaștem. Strabon scria în „Geografia” că tracii de la sud de Dunăre „nu se atingeau de carnea turmelor lor”. Spunea istoricul și geograful antic că ei obișnuiau să se hrănească „cu miere, lapte și brânză, ducând un trai liniștit”. Ptolemeu scria și el că locuitorii Daciei erau obișnuiți să mănânce „miere și lapte” - și să nu vă gândiți că acestea erau mierea și laptele care curgeau, râuri-râuri, în Paradis, dar erau cele mai simple dintre bucatele lor. Ar mai trebui să trecem pe listă brânza și varza (cele ale căror etimologii sunt recunoscute ca fiind din fondul dacic/ tracic al limbii române). Alte informații întâlnim în „Ambasadele lui Priscus”: „Prin sate ni se aducea de mâncare și anume în loc de grâu, mei, și în loc de vin, mied, cum îl numesc localnicii”. Aproape fiecare dintre autorii antici amintește de acest mied, băutura cea mai populară a Antichității, după vin. Se arată chiar că, atunci când Deceneu a dispus tăierea viilor, pentru ca dacii să nu mai aibă vin, ei au continuat să prepare această băutură slab alcoolizată, care devine mai puternică și mai pișcătoare la limbă, după trei-patru luni de fermentație, băutură care le era la îndemână, căci miere aveau din belșug. Iar miedul ieșea dulce-acrișor și numai o lecuță tare, cât să înfierbânte sângele (de dac sau de roman).
În secolul III î.Hr. dacii exportau miere și mied. O spune asta și naturalistul roman Aelianus. Băutura zeilor sau „melikraton”, cum îi zicea Homer, cucerește Europa, pornind din inima Daciei. Miedul se prepara pe la sfârșitul verii ori în primele zile ale toamnei, când, după obicei, erau „sacrificați” stupii bătrâni. Împletiți din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de câțiva ani. Când începeau să se rupă, albinele erau roite în stupi noi, iar mierea era stoarsă. Fagurii rămași după stoarcere se puneau într-un vas mare de lemn, plin cu apă curată. Se acoperea cu un capac împletit din nuiele și se lăsa la fermentat aproximativ o lună. Mierea și polenul se dizolvau încet în apă, în vreme ce ceara învechită întreținea fermentația. Băutura avea gust acrișor, pișca la limbă și era ușor alcoolizată. Dacii (și mai târziu romanii și proto-românii) i-au spus: mied. Și așa i-a rămas numele.

Un text de Simona Lazăr

Articole înrudite