Craiul și Comornicul – tradiții pascale hunedorene

Vorbim despre obiceiuri și ritualuri în preajma Sărbătorii Pascale, în interiorul comunităților rurale din țara Hațegului, din țara Zarandului, din ținutul Pădurenilor – adică în acele „lumi” pe care le explorează, de decenii, etnologul hunedorean Marcel Lapteș. „Din păcate, ceea ce avem, în curând, nu se va mai regăsi decât la muzeu. Deja 90% din ceea ce a fost se află la muzeu. Ce facem noi, etnologii, astăzi, se numește mai degrabă «arheologie etnofolclorică». Vedeți dumneavoastră, există mari deosebiri între mentalitatea tradițională a țăranului român și mentalitatea actuală. Există o bulversare a comunității rurale, cu tot ceea ce înseamnă ea. Aparent, suntem privilegiați față de Vest, pentru că noi «avem», încă, obiceiuri vii. țăranul nostru încă simte și crede că are nevoie de obiceiuri. însă, față de Occident, descompunerea acestei lumi ancorate în ancestral este mult mai accelerată. E adevărat, se întâmplă mai târziu decât în restul Europei, dar se întâmplă mai repede și fără să observăm”.

Craiul și Comornicul

Dintre practicile cu valoare ceremonială ale acestei perioade religioase, ne oprim asupra „Steagului de Paști”, pe care Marcel Lapteș l-a cercetat îndeaproape, în derularea lui firească, neprovocată, în satul Hondol. Ne atrage atenția asupra faptului că, la fel ca și cu „Irozii” de Crăciun, „Steagul de Paști” are la bază un „libret teatral” ce are ca temă învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Obiceiul e vechi de cel puțin 300 de ani și are loc în satele din zone de exploatare minieră. Debutează prin construcția și montarea, în Sâmbăta Paștilor, a toacei de lemn, pe care feciorii o bat toată noaptea, până duminică, atunci când se înalță steagul. Acesta este confecționat de alți doi feciori, numiți „Crai” și „Comornic”. E făcut dintr-o pânză albă – giulgiul Mântuitorului –, brodată cu motive populare, cu reprezentarea lui Iisus Hristos și cu însemnele breslei: două ciocane de miner.

Pânza e prinsă pe un băț înalt de 3-4 metri, împodobit cu fâșii tricolore (după 1918) și panglici colorate (“primuri”). Steagul e sfințit la biserică, iar „dialogul teatral” rostit de cele două personaje conține incantații și urări de bunăstare specifice sărbătorilor primăverii: „Să aveți hambarele pline cu recolte bogate și animele grase și frumoase”, spune „Craiul Steagului”. Cei doi anunță și hora ce va avea loc în a doua zi de Paști (după ce în Post nu se făcuse), supralicitând cu umor: „Pe această cale vă aducem la cunoștință că tăți cei cu fete faine și frumoase de pe la casele lor să le aducă la horă, că, dacă nu, vom veni noi și vi le vom fura, precum au furat romanii pe fetele Sabinelor, ce au format ginta latină”. La horă se consumă „cinci ferii de vin”, iar din banii primiți de feciori de la oamenii satului, în Săptămâna Patimilor, se cumpără mâncare și se plătesc lăutarii.

Obiceiul se încheie în a treia zi de Paști, când steagul și toaca se duc în clopotnița bisericii, unde vor sta spre păstrare până în anul următor. Mai demult, se zice că se îngropa într-un pârâu și-n fiecare an alt steag se făcea.

Un text de Simona Lazăr

Foto: Pixabay