Canonul Scripturii iudaice (Vechiului Testament) s-a format treptat, cărțile despre a căror origine divină a fost încredințat poporul iudeu fiind adunate și păstrate în Sfânta Sfintelor, alături de chivotul cu tablele Legii (Deuteronom 31, 9).

În general este adoptată părerea că încheierea canonului iudaic s-a făcut în timpul reorganizării politice și religioase a poporului iudeu, după întoarcerea lui din robia babilonică, și că această lucrare de încheiere a săvârșit-o bărbatul providențial al acelor timpuri: Ezdra (2 Macabei 2, 13; iudeul Iosif Flaviu, Contra ApionemI, 8).

Biserica a ținut la loc de cinste Legea lui Moise, pe proroci și psalmii lui David, (Luca 24, 44, denumirece semnifică în rezumat scrierile cuprinse în canonul Vechiului Testamentdin vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli) pentru că ele conțin descoperiri făcute de Dumnezeu prin oameni curați cu privire la voia Sa, referitorla semnele venirii pe pământ a Răscumpărătorului promis în Rai, precum și rugăciuni scrise sub inspirația Duhului Sfânt

Reședința patriarhală și Palatul Patriarhiei constituie un ansamblu de primă însemnătate al Bucureștilor, care datează de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o dată cu mănăstirea ctitorită în 1656 de voievodul Țării Românești, Constantin Șerban Basarab (1654-1658).

De-a lungul vremii, Catedrala şi întreg ansamblul existent în jurul ei au fost primitoare a multor evenimente cruciale din istoria neamului românesc. De aici a răsunat pentru toţi consfinţirea, la 24 ianuarie 1859, a Unirii Principatelor, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti, iar mai apoi, proclamarea, la 9 mai 1877, a Independenţei de Stat a României.