-

Horaița, mănăstirea unde a fost exilat un prinț

Scris de

Ascunsă între pădurile legendare ale Neamțului, galben-roșietice sub patina toamnei, la poalele Munților Horăicioarei și Stânișoarei, Mânăstirea Horaița ne-a părut, când am vizitat-o, cel mai frumos dar al lui Dumnezeu.

Nu pentru că alte daruri n-ar mai fi fost pe pământ, ci doar că, „atunci și în acel loc”, părea că timpul face loc unei blânde epifanii.
La Horaița, am ascultat, îndelung, la mijloc de octombrie, liniștea coborâtă peste săvârșita slujbă de utrenie a celor 20 de călugări viețuitori în acest lăcaș; lăcaș cunoscut nu atât prin vechime, cât prin fapte memorabile. |n tălmăcirea fratelui Denis, aflăm că aceste fapte își au începutul la mijlocul secolului al XIX-lea, când, pe locul ei de astăzi, s-a produs minunea - acel stâlp de foc, cum spune legenda, care i-a apărut, în vis, cuviosului Irinarh Roset, cel care hotărăște să ridice o biserică din lemn. Strădania sa este continuată, după 25 de ani, de Ermogheu Buhuș, care construiește, pe locul celei de lemn, actuala biserică din piatră, în stil gotic neobizantin.
Dacă, la exterior, această biserică impresionează prin cele opt turle ale sale, interiorul este de-a dreptul fascinant. Uimește, în primul rând, catapeteasma, probabil unică în lume. A fost, se pare, realizată la Viena, de unde și influența barocului târziu, mai puțin viziblă la construcțiile ortodoxe. Cea mai neobișnuită decorație interioară este însă amvonul plasat deasupra altarului și a ușilor împărătești. Cunoaștem că amvonul se așază, de regulă, spre Nord și nu spre Răsărit, ca în cazul acesta. Apoi, curioase sunt și registrele picturii catapetesmei, verticale, de-a lungul unui bandou semicircular care are în centru icoana Deisis (Maica Domnului rugându-se Fiului pentru iertarea păcătoșilor) și registrul profeților Vechiului Testament, în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viță de vie din lemn sculptat aurit, ce se ridică de la extremitățile catapetesmei până deasupra amvonului. Aceste registre sunt dispuse pe orizontală, la majoritatea catapetesmelor din bisericile ortodoxe.
Mânăstirea Horaița a intrat în istoria României și a Casei Regale ca fiind locul în care principele Carol, viitor rege al românilor, a fost surghiunit, timp de 75 de zile, după fuga sa la Odessa (unde se căsătorise, în secret, cu Zizi Lambrino, fiica unui general român). Carol recunoaște, în jurnalul său, că locul era „încântător”: „Horaița este un încântător colțișor, în fundul uneia dintre încântătoarele văi de munte. Loc încântător și înverzit, înconjurat de brazi și fagi. Loc al odihnei depline, unde ai dori să trăiești în doi, mână în mână, inimă lângă inimă. {i noi am fi putut trăi aici foarte fericiți, te asigur, mica mea iubită, Zizi.” Căsătoria viitorului rege cu Zizi a fost, în final, anulată, dar aerul melancolicelor sale epistole poate fi regăsit, încă, în cele două camere locuite, cândva, de de Carol și unde astăzi, se mai păstrează câteva piese de mobilier. (După episodul Zizi Lambrino, Carol al II-lea s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei, cu care a avut singurul copil recunoscut legal de către Casa Regală - născut la 25 octombrie 1921 - și devenit rege al României cu numele de Mihai I.)
Curios, dar Horaița pare a fi unica mănăstire din România cu hramul „Botezul Domnului”.

 Un text de Simona Lazăr

Foto: Mănăstirea Horaița | Mănăstirea Horaița (mmb.ro) și doxologia.ro

Articole înrudite