-

Pagini de arhivă. Cum ne cunosc străinii. Mărturiile unui român stabilit la Paris

Scris de

Au trecut deceniile – secolul, chiar – și românii rămân la fel de confuz percepuți de o parte a străinilor, pentru care Bucureștiul e Budapesta, iar limba vorbită de români e percepută, ciudat, ca una slavă.

(Poate pentru că, într-o proporție covârșitoare, limbile naționale ale țărilor din blocul comunist erau de origine slavă…).
În anul 1912, G. Păcuraru – un român stabilit la Paris, dar rămas cu sufletul în Țară – trimitea o relatare interesantă a relațiilor lui cu francezii, cărora în van încerca să le spună că, da, există o țară numită România și, da, există un neam românesc. Ziarul Universul avea să publice, în ediția sa din 10 iulie 1912, scrisoarea acestuia, scrisoare din care am ales să spicuiesc câteva idei (care ar putea să ne pună pe gânduri.

Cum ne cunosc străinii?

Treceam podul de la Piața St. Michel la Chatelet, când privirea îmi fu atrasă de un afiș frumos ilustrat: „Constanza-Roumanie”! În sfârșit, un mare în sfârșit! Încep a se recomanda francezilor stațiunile noastre balneare; se începe cu Constanța, va urma desigur Sinaia, Călimănești etc., care, desigur, cu puțină bunăvoință din partea statului, ar putea rivaliza cu multe stațiuni străine. Străinii vor începe a ne cunoaște, vor învăța drumul țării noastre! Afișul m-a mișcat atât de mult încât eram gata să-mi scot pălăria și să mă înclin înaintea lui.

„Există vreo țară România?”

Suntem așa de puțin cunoscuți! - Ca și când n-am fi. „Român?!” - „Există vreo țară România?!”. Nu o dată am auzit această exclamație, care mă demoraliza cu totul, când îmi aminteam că, cu toate acestea, sunt în Franța!
Eram în omnibus, când, după ce plătesc biletul, un domn de vis-a-vis de mine îmi spune cu aerul cel mai sigur din lume: - „D-ta ești spaniol!”. - „Deloc!”. - „Atunci ești român!”. - „Așa e, cum de ați ghicit, căci nu am scos nici o vorbă!”. - „nu știu, dar din felul d-tale de a fi am recunoscut că trebuie să fii spaniol”. - „Dar sunt român!”, replic eu zâmbind oarecum ironic. - „O, da, așa e, dar la urma urmei este cu desăvârșire același lucru”.

„Michel le Brave”

Românii... a, da, „îi cunosc”... îmi spune un francez, și începe să desfășure nenorocita noastră istorie. Începu să enumere, pe degete, pacostea năvălirilor barbare pe capul nostru, retragerea în munți, începu să ne admire pe „Michel le Brave”, pe care-l ridica, ținând cont de împrejurări, la înălțimea lui Napoleon; îmi povesti epoca fanarioților, totul, totul până la „strălucita domnie a regelui Carol”. Triumfam, în sfârșit, că văd că istoria noastră începe a fi cunoscută, că se recunosc străduințele noastre de a ne păstra neamul și limba. Dar bucuria mea nu a fost de lungă durată, căci acest așa de inițiat personagiu, în curând începu să arunce biata noastră țară când lângă Grecia, când la apusul Serbiei, și în curând, văzând ironia pe buzele mele, ne-a adus până la coastele Spaniei! Acum regret că n-am continuat, căci aș fi avut plăcuta surpriză să aflu că România este vreo fostă provincie romană în Africa sau că e vreo insulă a Australiei. (…)

„Bulgar mai ești!”

Persoane culte, între care directori de reviste tehnice, redactori de ziare, cu care zilnic vin în contact, știu perfect că sunt din București, dar asta nu-i împiedică să mă facă când din Ungaria, când din Serbia, când din Bulgaria – mai ales din Bulgaria! Nu pricep de ce sunt mai cunoscuți bulgarii decât noi; - dar ceea ce știu e că mă revolt întotdeauna când mă face cineva bulgar. Auzi, bulgar! {tiu ei ce înseamnă a fi bulgar? Le-am explicat, și de atunci nu-mi mai zic „bulgar mai ești” decât când vor să mă tachineze sau să îmi zică: „Capsoman mai ești!”. (…) Pentru conformitate, G. Păcuraru, Paris, 1912.

Un text de Simona Lazăr

Foto: Pixabay