Arhimandritul Iuliu Scriban: „Avem datoria de a ne naște din nou!”

Unul dintre glasurile cele mai auzite ale Bisericii Ortodoxe Române de până la Marea Unire – și după aceea – Arhimandritul Iuliu Scriban era prezent în viața publică poate mai mult decât alți arhierei din vremea sa. Glasul său nu se auzea doar la liturghie ori în sala de clasă a seminarului ortodox, ci cuvânta pentru un public mai larg, dornic să-i soarbă cuvintele pline de înțelepciune, în conferințe organizate în marile săli de spectacole ale țării, fie că vorbim despre Ateneul Român – la București, ori despre Teatrul Național din Iași sau despre alte scene de propagare a culturii. Conferințele sale erau audiate de sute de persoane, iar temele pe care le propunea ridicau chestiuni de identitate națională, în care religia era un element identitar net definit.

O conferință la Ateneu

La 4 aprilie 1913, sala cea mare a Ateneului Român era plină. Nu, nu era nici un concert, cu George Enescu sau Cella Delavrancea pe scenă! Motivul pentru care se adunase acel public pestriț al Capitalei, compus din elite intelectuale, aristocrați, slujbași prin ministere, studenți și târgoveți cu o brumă de cultură, motivul – zic – era cu totul altul. Conferenția Prea Cuvioșia Sa Arhimandritul Iuliu Scriban, directorul Seminarului Central din Capitală. Se apropia și atunci (ca și acum) Paștele și bucureșteanul (parcă mai credincios ieri decât astăzi) s-a strâns de pe străzile răvășite de ploaie sub cupola Ateneului, pentru a-l asculta pe părintele arhimandrit (unul dintre marii noștri cărturari, în epocă), vorbind despre „Rolul bisericii în viața noastră românească”.

„Viața e iubire; și de nu vă veți iubi, nu veți trăi”

Lăsând altora „grija schitului”, ca să parafrazăm versul unui poet, el a coborât în mijlocul mulțimii și i-a împărtășit din gândurile și credința sa. Care era rolul bisericii, cu o sută de ani în urmă? „Rolul bisericii creștine e în primul rând afirmarea vieții”, spunea el. „În dorința de a face să se afirme viața neamului românesc, noi, preoții acestui neam, facem azi ceea ce au făcut profeții Vechiului Testament: arătăm păcatele acestui neam și-i spunem să se îndrepte, pornind pe calea care-l va duce la o viață sigură în viitor. Inima fiecărui individ e întotdeauna plină de el însuși. Biserica intervine în această stare și spune: Iubiți-vă unii pe alții. Viața e iubire; și de nu vă veți iubi, nu veți trăi”.
Surprinzător, poate, pentru unii, astăzi – dar trebuie să vă reamintesc că Iuliu Scriban era un teolog multilateral, nepot al arhiereilor Neofit și Filaret și înrudit cu filologul August Scriban –, conferențiarul face apel, în expunerea lui, la cugetările lui Hypolite Taine sau la îndemnurile filosofului Fichte, care clama redeșteptarea poporului german, după „pustiirea conștiinței naționale” ce urmase războaielor napoleonene.

„E firesc ca preoțimea să aibă azi atitudine”

Cel care, în 1941-1942 avea să fie superiorul „Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria” (cu sediul la Odessa), cerea românilor să se „trezească la viață prin deșteptarea conștiinței obștești”. Iarăși neobișnuit o să vi se pară și următorul mesaj: „Precum vedeți, ceea ce fac eu aici e propagandă pentru înarmarea națională a poporului român. E firesc ca preoțimea să aibă azi atitudine, pentru că ea nu neagă din viață decât acea latură care se împotrivește la vitalitatea desăvârșită a masei. Singurele realități care contează în viață sunt realitățile morale. Avem datoria de a ne naște din nou!”, spune el, subliniind că dezideratul poporului român este acela al unității neamului românesc.

„Pentru ajungerea la o perfectă unitate a neamului nostru”

Nu, nu se prefigura pe atunci Unirea cea Mare din 1918 (sau poate că da, însă nu în coordonatele pe care istoria le-a „servit” neamului românesc). Dar eram la puțină vreme după ce se încheiase acel an al centenarului raptului Basarabiei, pe care România îl deplânsese de o parte a Prutului, iar Rusia îl sărbătorise de partea cealală. De peste munți, veneau mereu vești cu privire la lupta românilor ardeleni pentru drepturile lor. Goga fusese închis în vreo două rânduri pentru articolele sale, fusese închis, din pricina luptei sale pentru cauza românismului, și părintele greco-catolic Vasile Lucaciu. Din Bucovina veneau, de asemenea, vești despre situația dificilă a românilor care-și afirmau românitatea. în plus, eram în primăvara anului 1913, Balcanii se pregăteau pentru noi bătălii, iar românii erau și ei tot mai deciși să intre în luptă. în acest context, înțelegem de ce P.C.S. arhimandritul Iuliu Scriban a ridicat sala în picioare și a primit lungi ovații și aplauze, încheindu-și conferința cu următorul îndemn: „Biserica cere azi fiecărui român să trăiască prin suflet și prin sacrificiu, pentru ajungerea la o perfectă unitate a neamului românesc”.

Predicator și misionar de excepție

S-a născut la 31 mai 1878, într-o familie cu puternice rădăcini culturale și religioase și s-a stins din viață la 14 ianuarie 1949. Studiile și le-a făcut la Seminariile din Galați și Iași, apoi la Facultatea de Teologie din București (1898- 1902), unde va susține și doctoratul. A urmat, de asemenea, studii de specializare la Facultățile de Teologie catolică și protestantă din Strasbourg și la Facultatea de Filosofie din Heidelberg. În anuol 1904 s-a călugărit la Mănăstirea Neamț, unde a primit curând rangul de arhimandrit. Slujitor al Capelei ortodoxe române din Baden-Baden (1907-1909), apoi profesor și director al Seminarului Central din București (1909-1928), a fost, totodată, preot la Biserica „Sfântul Ilie – Hanul Colții” din București (1918-1944), secretar de redacție al revistei „Biserica Ortodoxă Română” (1921-1929), profesor de Omiletică și Pastorală la Facultatea de Teologie din Chișinău (1928-1941), apoi la Facultatea de Teologie din București (1941-1943).
Despre arhimandritul Iuliu Scriban se știe că era cunoscător al mai multor limbi străine și că aa reprezentat Biserica Ortodoxă Română la numeroase conferințe și întruniri ecumenice (Stockholm, Praga, Cambridge. Atena ș.a.), fiind unul dintre „pionierii” ecumenismului românesc. Teolog, predicator și misionar, prin scrisul și cuvântările sale, a militat mai ales pentru rezolvarea marilor probleme care se puneau Bisericii Ortodoxe Române în prima jumătate a secolului al XX-lea: apărarea învățăturii ortodoxe, metode noi de păstorire, repunerea predicii la locul care i se cuvenea, colaborarea cu alte Biserici, îndeosebi cu cea anglicană, colaborarea între confesiuni, ecumenism și pace în lume (pace religioasă, cu precădere). A fost un militant fervent împotriva antisemitismului, fapt pentru care Pastorul Richard Wurmbrand avea să afirme în cartea sa „Cristos pe ulița evreiască următoarele: „Niciodată nu-l voi uita pe arhimandritul Scriban, care în timpul celor mai violente persecuții antisemite a fost gata să ne ajute zi și noapte, intervenind pentru noi în nenumărate ocazii. Acest om care fusese rectorul Institutului Teologic și ai cărui foști studenți erau acum preoți în București îi mustra pe aceia care se aflau la conducerea Ministerului Culturii ori de câte ori ne făceau viața greu de trăit și ne numeau jidani. El îi întreba: Așa v-am învățat eu? Oare n-a fost și Iisus un jidan? Și oare n-a fost și Maica Domnului o jidancă?”

Simona Lazăr

Foto: Pixabay