Confesiunile Sfântului Augustin sau Invocarea lui Dumnezeu
Înainte de a-l mărturisi, de a-l recunoaște, de a i se confesa, de a se pocăi și de a-i cere ajutor pentru păcatele comise, omul modern și profan se întreba dacă Dumnezeu se poate manifesta în fiinta lui necredincioasă.
16 Ianuarie 2021, 21:50
Cum poate irumpe eternitatea în temporalitate, cum poate el comunica cu divinitatea pe baza vocabularului derivat din experiența acestei lumi? Sunt întrebări de început pe care lumea noastră, tot mai înstrăinată de credință, și le pune, în tot mai puținele clipe de răgaz.
Biserica afirmă că primul pas către credință e rugăciunea; dar cum să i te adresezi, cum să-l invoci pe Dumnezeu fără a avea puritatea necesară?
Cu ani în urmă, aflasem din cărți că Mircea Eliade considera „Confesiunile Sfântului Augustin” drept una dintre scrierile fundamentale ale creștinismului, care l-a marcat profund. Reîntorcându-mă, azi, la această lectură dragă lui Eliade, redescopăr că, după 1600 de ani de la scrierea „Confesiunilor”, raportul omului cu divinitatea și întrebările aferente au rămas aproape aceleași.
Dacă problema încreștinării e, într-un fel, „rezolvată” prin tradiția botezului, cea a relației subtile cu Dumnezeu rămâne deschisă. Suntem botezați, dar percepem mecanic această taină. De ce? Omul, citim în „Confesiunile Sfântului Augustin”, trăiește, în permanență, în neliniște, cu dorința de a dobândi ceea ce îi lipsește. Acest zbucium îl poate însoți până la moarte. Uneori, atunci când lucrurile dobândite dinafară nu-l mai satisfac, ori îl decepționează, începe să caute binele absolut. Astfel, nevoia lui de bunuri fizice se poate converti în dorința de a ajunge, înlăuntru, mai aproape de Dumnezeu, parcurgând calea-ntoarsă, de la neliniște la liniște interioară.
El e capabil de această reconvertire pentru că, la naștere, a primit scânteia divină. „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”, spune Dumnezeu, iar Sfântul Augustin înțelege să dea curs tentației de a-și descrie viața și păcatele, pentru a dovedi că binele absolut există, se manifestă, latent, în fiecare om și poate fi atins, prin credință.
Făcând bilanțul păcatelor sale de tinerețe, Sfântul Augustin scrie „Confesiunile...” mai mult decât ca o autobiografie, cât ca o meditație inteligentă asupra creației, binelui și virtuții. El ne transmite că sufletul omului e incapabil să se întoarcă la bine fără grația divină și că măsura iubirii lui Dumnezeu nu poate fi decât iubirea nemăsurată.
Un text de Simona Lazăr
Foto: Pixabay
