Destinul neobișnuit al ctitoriei lui Matei Basarab

Nu multă lume știe despre această ctitorie din Oltenia a neamurilor înrudite de Brâncoveni, Cantacuzini, Craiovești și Basarabi, dar are o o istorie fascinantă și este azi – cum a fost și în trecut – depozitara unor valori spirituale și materiale, ca și a unor legende ori adevăruri tulburătoare.

Izvorul tămăduitor și primii ctitori

Dacă ar fi după legende, ansamblul monahal își află începuturile încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, dar ceea ce se știe cert este că în anul 1570, jupâneasa Celea străbunica voievodului Matei Basarab, construise o bisericuță de lemn, pentru monahii care se aflau deja aici. Despre asta aflăm dintr-un hrisov al lui Mircea Turcitul, scris la un deceniu după această ctitorire. Nicolae Iorga, însă, amintea în scrierile sale despre un hrisov și mai vechi, pe care îl datase în anul 1508...

Legendele mai spun că aici s-a aflat dintotdeauna un izvor cu apă tămăduitoare. Unii zic că ar fi izvorât din lacrimile unei soții care-și pierduse soțul pe câmpul de luptă, alții vorbesc despre Arhanghelul Mihail care trecuse pe aici și, găsindu-i pe localnici la ceas de secetă, le-a dat un izvor să ostoiască setea lor și a vitelor, ori că izvorul fusese pentru setea schimnicilor ce viețuiau într-o pădure, în acele locuri... dar cert e numai ceea ce aflăm din documente. Iar documentele ne spun că la apa acestui izvor și-a vindecat beteșugul picioarelor Matei Barasab și, împreună cu nepotul său, Preda Brâncoveanul (bunicul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu), a rectitorit mănăstirea, făcându-i așezământ de piatră și zid ca de cetate. Iar asta se întâmpla în anii 1634-1640. A închinat-o Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril și a mărit obștea de călugări de aici. Azi, la Mănăstirea Brâncoveni viețuiesc călugărițe, iar între ele am aflat-o și noi, cu ceva vreme în urmă, când ne-am învrednicit și noi să pășim în incinta mănăstirii din Oltenia, pe maica stareță Eufrosina Stanciu. „Mă gândesc la boierii și voievozii din neamul Brâncovenilor și parcă le simt pezența între noi. Când plec din mănăstire pentru scurt timp, abia aștept să mă întorc să simt harul și ocrotirea lor”, avea să ne spună maica stareță.

Destinul neobișnuit din anii comunismului

În secolul XX și, mai ales, în anii comunismului, Mănăstirea Brâncoveni din județul Olt a avut un destin neobișnuit. După ce, ca și alte lăcașuri similare, mănăstirea fusese închisă, ca și Clocociovul (altă mănăstire situată în același areal), a fost în cele din urmă salvată. Iar salvarea a venit de acolo de unde puțini s-ar fi așteptat.
Mănăstirea Brâncoveni a suferit, de-a lungul timpului, mai multe „suplicii”. A fost, de exemplu, cazarmă austriacă, în 1727, ca și ospiciu de nebuni, după caree regimul comunist o închide în 1960, în urma decretului dat în 1959 de Gheorghiu-Dej. Efortul de restaurare a început de fapt în 1975, cu refacerea caselor domnești, de către Direcția Monumentelor Istorice.
A rămas multă vreme o „poveste ascunsă”. În plin comunism, în anii '80, vechea mănăstire ctitorită de strămoșii sfântului voievod Constantin Brâncoveanu a fost readusă la viață (și) cu ajutorul uneia dintre surorile lui Ceaușescu.
Elena Bărbulescu - ca și mama ei și a fostului dictator comunist - era o fire profund religioasă. Ne-au mărturisit asta măicuțele mai vârstnice de la mănăstire, care nu au ezitat, cât aceasta era în viață, să se roage pentru ea (mai ales că în ultimii ani suferise de un cancer al măduvei oaselor), iar acum o pun în pomelnice.

„Elena Bărbulescu stătea în genunchi dinaintea icoanei făcătoare de minuni”

Fire evlavioasă (după mărturiile celor care au cunoscut-o), se pare că Elena Bărbulescu (care în 1989 ocupa funcția de șef al Inspectoratului Județean de învățământ Olt) era pătrunsă și ea de prezența Brâncoveanului și a fiilor săi, pe care o simțea aievea atunci când se plimba pe aleile mănăstirii. „Educația creștină, religioasă, pe care a primit-o de la mama sa, în casa de la Scornicești, s-a lipit de dânsa mai mult decât de alți frați ai ei...”, avea să ne spună și un bătrân pe care l-am întâlnit la izvorul făcător de minuni, despre care se spune că l-ar fi lecuit de o boală de piele pe însuși voievodul Brâncoveanu. Moșul, care se rușinează să ne spună numele - „lăsați, că nu de numele meu aveți dumnevoastră nevoie” -, ne mai povestește că Elena Bărbulescu obișnuia să vină, de multe ori singură, la mănăstire. „Intra în biserică având capul acoperit și se ruga la sfintele icoane cu multă evlavie. Stătea îndelung în genunchi dinaintea icoanei făcătoare de minuni și câteodată când se ridica avea ochii în lacrimi. Numai ea știa ce era și-n sufletul ei...”, mai spune bătrânul, care nu crede că „negrul e numai negru și albul numai alb”.

„Tovarășa” iubitoare de cele sfinte

în 1980 aici vin și primele măicuțe - de la Mănăstirea Clocociov - iar de reînființarea propriu-zisă a mănăstirii se ocupă îndeosebi P.S. Gherasim Cristea, P.S. Calinic Argatu. Lor li se alătură sora lui Ceaușescu. De numele Elena Bărbulescu se leagă, de altfel, în zonă și „legenda” reînființării Mănăstirii Clocociov. „Îi erau foarte dragi aceste două mănăstiri «tovarășei» Bărbulescu”, ne mai spune bătrânelul nostru. „Nu știu, o fi făcut ea și rele pe lume, dar Dumnezeu i-o spăla păcatele, că mult bine a făcut pentru sufletele măicuțelor de aici și de la Clocociov”.
Unii spun că, în 1989, când era la conducerea Inspectoratului Județean de învățământ Olt, s-a mai folosit de munca măicuțelor „care îi lucrau tot felul de obiecte, pe care le folosea pentru protocolul delegațiilor oficiale pe care le primea” ori chiar că „cerea măicuțelor de la Brâncoveni sau celor de la Clocociov să organizeze mese la care aducea membri ai acestor delegații, care se arătau curioși să afle gustul bucatelor mănăstirești”. Măicuțele însă nici nu confirmă, nici nu infirmă situația.
Așa că, chiar dacă spusă pe șoptite, luăm cu noi istoria „tovarășei” iubitoare de cele sfinte, o istorie care pendulează între realitate și legendă contemporană.

În muzeul Mănăstirii Brâncoveni au fost adăpostite o serie de piese de artă religioasă recuperate de la fosta Mănăstire Văcărești din București.

Un text de Simona Lazăr