Giulgiul din Torino - istoria unei relicve creştine intens contestate şi controversate

Giulgiul din Torino reprezintă de fapt, pânza cu care se spune că a fost învelit Mântuitorul după crucificarea sa şi după ce trupul i-a fost depus în mormânt. Datorită importanţei sale majore în rândul obiectelor creştine care au rămas omenirii ca dovadă a trecerii lui Iisus Hristos prin această lume, autenticitatea giulgiului a fost mult analizată şi combătută, stârnind controverse de aproape 2000 de ani încoace.

Despre existenţa giulgiului ne aminteşte chiar textului biblic, care spune că, a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan și Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfășurat era aruncat pe jos și într-un colț, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese șters de sudoare și sânge.

Pânza, despre care se spune ca i-a servit drept vestmânt Mântuitorului dupa moartea sa, pare cu atât mai autentică cu cât, pe suprafaţa sa există multe pete de sânge considerate a fi ale Mântuitorului, în urma crucificării. Acesta are lungimea de 4,36 m, lățimea de 1,10 m și este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe țesătură apar două amprente: partea din față și cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit și probabil crucificat. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, cealaltă jumătate învăluindu-l pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri, în prezent peticite, locuri care se presupune a fi ars la incendiul din 1532, și mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Când priveşti giulgiul, pe lângă fiorul interior care te cuprinde, privirea este cucerită de petele de sânge rămase impregnate de-a lungul timpului, ca dovadă a unei dureri fără margini. Spărturile mari, cu margini neregulate se înşiruie în perechi simetrice de-a lungul celor două dungi lăsate de împăturirea pânzei pe întreaga ei întindere de aproape 4,5 metri. Se pot observa urme de netăgăduit ale unor vătămări grave. Multe detalii rămân abia bănuite, însă caracteristicile anatomice sunt de o precizie uluitoare, consideră cei care au cercetat ţesătura.

De când a fost descoperită relicva, credincioşii nu încetează să creadă că în această pânză a fost înfăşurat Iisus, Fiu lui Dumnezeu. Pentru ei, Giulgiul din Torino, Sindone cum este numit în italiană, e un mesaj de Paşte.

Dar, pentru a înţelege mai bine valoarea acestei relicve atât de importantă pentru lumea creştină încât doar Sfântul Graal ar putea să-i egaleze faima, vă invităm să facem o scurtă incursiune în istoria sa zbuciumată.

Prima dovadă a existenței giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea. Proveniența giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetății. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului și îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curții Bizantine și a patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela „Sf. Maria”, pune giulgiul, alte relicve și numeroase alte obiecte considerate sfinte într-o lădiță și le transferă pentru mai multă siguranță în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obișnuită de in, miroase încă tare a smirnă”. Cel mai mult au fost atrași de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deși am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanț”.

În 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes, departamentul Aube. Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea și raspândite în toata lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu. Se presupune că un cavaler francez pe nume Geoffroi de Charny l-a prezentat parohului bisericii din Lirey ca fiind giulgiul de înmormântare autentic al lui Iisus Hristos.

După ce biserica din Lirey a expus giulgiul, aceasta a început să atragă o mulţime de pelerini, dar şi o mulţime de bani. Cu toate acestea, mulţi membri proeminenţi ai bisericii au rămas sceptici cu privire la autenticitatea acestuia. În jurul anului 1389, Pierre Nevoiercis, episcop de Troyes, Franţa, a trimis o scrisoare papei Clement al VII-lea în care pretindea că un artist a mărturisit că a falsificat giulgiul. Ca răspuns, Papa a declarat că giulgiul nu este adevărata pânză de înmormântare a lui Hristos, dar a permis continuarea pelerinajelor.

În timpul Războiului de 100 de Ani, în 1418 mai exact, Margaret de Charny, nepoata cavalerului Geoffroi de Charny, a promis că va adăposti artefactul în castelul său, cu promisiunea că după ce conflictul se va termina acesta va fi înapoiat. Insa, in ciuda promisiunilor sale, in anul 1453, Margaret de Charny a vândut giulgiul în schimbul a două castele casei regale de Savoia, care stăpânea asupra unor părţi din Franţa, Italia şi Elveţia modernă. Pentru această tranzacţie, femeia a fost excomunicată.

În 1502, casa lui Savoy a pus giulgiul în capela bisericii din Chambéry, care acum face parte din Franţa. În 1532, în capelă a izbucnit un incendiu. Acesta a topit o parte din argintul vitrinei care proteja giulgiul căzând artefact. Semnele de arsură şi petele de apă sunt vizibile şi astăzi.

În 1578, casa Savoia a mutat giulgiul la Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul din Torino, care ulterior a devenit parte din Italia. A rămas acolo de atunci, cu excepţia celui de Al Doilea Război Mondial, când a fost mutat pentru a fi în siguranţă.

În prezent, giulgiul este păzit în continuu cu camere de supraveghere şi se află păstrat într-o cutie din sticlă antiglonţ, pentru a preveni eventualele tentative de furt sau distrugere.

În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toata lumea, dar pe negativ în loc de fâșii obișnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferință, după descrierea fotografului. Isteria provocată de accesul la giulgiu a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicva. Pentru prudență, giulgiul nu a mai fost expus.

În 1931, cardinalul din Torino a încuviințat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci și alte fâșii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanții din diferite domenii au început investigațiile. Când toata lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii și antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în același loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.

Pe de altă parte, cercetătorii au recunoscut în unanimitate că amprenta de sânge de pe giulgiu este de neşters şi firele ţesăturii imaginii se prezintă întunecate numai în partea superficială. O altă caracteristică stranie constă în faptul că pe acelaşi fir textil, fibrele întunecate sunt flancate de fibre rămase albe. Un asemenea fenomen ar fi posibil, a afirmat profesorul Fanti, numai printr-o iradiere legată de câmpurile electrice. Nu întâmplător, diferitele experimente care au încercat să reproducă în laborator Giulgiul cu ajutorul unor basoreliefuri metalice tratate cu o soluţie acidă au fost considerate nesatisfăcătoare pentru că în punctele de contact cu matriţa firele au fost arse sau întunecate în întregime.

În anii '70, Proiectul de Cercetare al giulgiului a ajuns la concluzia că marcajele de pe pânză erau în concordanţă cu un corp răstignit şi că petele erau sânge uman real. În 1988, un grup de oameni de ştiinţă a spus că analiza lor a arătat giulgiul originar între 1260 şi 1390, în timp ce un altul a spus că analiza lor a arătat că este originară între 300 înaintea erei noastre şi 400 era noastră. Lipsa unei certitudini face ca misterul în care este învăluit acest obiect considerat sacru să rămână şi pe mai departe...