La Ocana, în Toledo, alături de surorile Sfintei Clara

Carnea ei n-a putrezit și-a continuat „să miroasă frumos”, motiv pentru care acum se află în parcursul procesului de beatificare. Experiențele ei mistice și spirituale sunt adunate în șaptesprezece cărți care te ghidează cum să înțelegi profunzimea vieții religioase a călugărițelor din Ordinul Sfintei Clara și ce înseamnă o existență contemplativă.

O jumătate de mileniu de istorie

La „Monasterio de la Santisima Virgen Maria” din Ocana istoria are volute și arcuri, care se-ntind pe o jumătate de mileniu (care s-a împlinit în 2015). Într-un scurt voiaj spaniol, am strâns câteva dintre poveștile acestei mănăstiri, precum și rețetele ei. Pe-acestea din urmă, inclusiv pe cea a dulciurilor specifice lunilor de iarnă, cum sunt „galletas de Nata”, le veți afla ceva mai târziu. Deocamdată, să trecem în revistă istoria locului...

E cea mai veche dintre mănăstirile din orășelul Ocana și se află sub patronajul Fecioarei Maria. Fondarea ei este legată de numele văduvei cavalerului Francisco Nunez. Catalina Roman și-a donat casa și ferma pentru întemeierea unei congregații de călugărițe, ea însăși intrând în acest ordin. Regele l-a numit ca administrator și duhovnic al mănăstirii pe Fernando el Catolico. Mănăstirea se afla odinioară nu departe de principală stradă a orașului, pe calle de la Pelota, astăzi cunoscută sub numele de Julian de Huelbes. Deschiderea mănăstirii și sfințirea lăcașul s-au făcut chiar de către cardinalul spaniol Jimenez de Cisneros și s-a aflat sub protecția vicarului din Castilia, Fratele Juan de Marquina.

Împărăteasa Isabel și călugărițele

În 1625, documentele mănăstirii au fost întărite de Împăratul Carol al V-lea și de către arhiepiscopul Alonso Fronseca, asigurarea vieții monastice în deplină siguranță fiind dată în grija părintelui Diego de Cisneros. Este și momentul în care mănăstirea se mută pe locul actual, unde sunt ridicate o catedrală și chilii, în stilul arhitectural spaniol al epocii. Cea care va face o donație consistentă către mănăstire este chiar soția lui Carol V, Împărateasa Izabela, care nu de puține ori venea să se roage alături de călugărițe, petrecând zile și săptămâni în șir în rugă și smerenie, alături de ele. Atrasă de viața lor exemplară, împărăteasa se considera doar o umilă soră a călugărițelor, neezitând să facă alături de ele muncile cele mai mărunte. Legendele locului spun că împărăteasa, ca un om simplu, scutura poclăzile de praf, curăța de ceara lumânărilor pangarul, ba chiar intra și în bucătărie. Nu știm ce rețete se vor fi gătind atunci, dar din caietele cele vechi ale mănăstirii afli cum se gătesc „hiesillos”, „mousse de melocoton” (spumă de piersici), „crema de San Jose” sau „lionesas”. Bucătăria de atunci, ca de altfel întregul așezământ, au fost complet restaurate în anii '60-'70, pentru că în timpul Războiului Civil, ca multe alte mănăstiri, și aceasta, din Ocana, a fost avariată și părăsită, pentru câteva decenii călugărițele trebuind să se refugieze în alte locașuri din țară.

Galete și boboci de trandafir

Nici măcar în refugiu măicuțele nu au uitat să ia cu ele caietul de rețete. Așa se face că s-a perpetuat tradiția pregătirii celebrelor „galletas de nata” (biscuiți cu smântână). Ai nevoie de smântână, zahăr, făină, două ouă și puțin bicarbonat. Pentru fiecare ceașcă de smântână se adaugă aceeași cantitate de zahăr. Ingredientele se amestecă până când zahărul se topește. Gălbenușurile se bat bine, separat (eventual cu un picuț de sare), iar când încep să-și albească culoarea, se încorporează în smântână. Bicarbonatul se pune în făină, care de asemenea se încorporează, până se obține un aluat consistent, care se dă puțin la rece. Din acest aluat se întind foi groase cât o jumătate de deget (sau chiar mai puțin, dacă aveți... degete groase) și se taie galetele cu ajutorul formelor speciale sau cu cuțitul de patiserie ori pur și simplu cu gura unui pahar. Albușurile se bat spumă și se ung cu ele toate galetele, după care se bagă în cuptorul fierbinte. Sunt gata când s-au rumenit.

„Hiesillos” sunt un fel de gogoși, care însă au aspectul unor... boboci de trandafir. Cel puțin așa mi-au părut mie când i-am văzut (și i-am gustat) întâia dată. Aluatul se pregătește din 300 g făină, 100 ml ulei și 100 ml lapte (rece), coajă rasă de lămâie, o linguriță de drojdie. Se desface drojdia cu puțin zahăr, apoi se amestecă toate ingredientele, până se obține un aluat de consistență potrivită (dacă e nevoie, se mai adaugă făină). Se întinde aluatul și se taie fâșii dreptunghiulare, care se rulează, strângându-le la un capăt și desfăcându-le „petală cu petală” la celălalt capăt, ca să obținem efectul unui boboc de trandafir. Se prăjesc acești „boboci” în ulei nu foarte fierbinte, până se rumenesc.

Câteva repere istorice

Orașul toledan Ocana este înconjurat de ziduri ruinate, în principal rămășițe ale unui vechi castel medieval. Totuși, localitatea e mult mai veche, istoricii identificând Ocana cu castrul roman Vicus Cuminarius. Bătălia de la Ocana, purtată de fapt în apropiere de zidurile orașului, la 19 noiembrie 1809, i-a avut drept combatanți pe spanioli – sub comanda lui Juan Carlos de Aréizaga – și pe francezi, al căror comandant era fratele mai mare al lui Napoleon Bonaparte, Joseph Bonaparte (avocat și diplomat, cunoscut și sub numele de contele de Survilliers).

Așezăminte religioase de patrimoniu

Mănăstire surorilor Sfintei Clara nu este singurul așezământ religios de patrimoniu din Ocana. Enumerăm, aici, alte câteva destinații de rugăciune și de contemplare, precum: Mănăstirea Santa Catalina de Siena, construită în stil renascentist, Mănăstirea Sf. Dominic, de asemenea în stil renascentist (ambele datează din secolul XVI); Biserica parohială Santa María de la Asunción, construită peste o moschee din secolul al XII-lea; Biserica parohială Sf. Ioan Botezătorul (secolul XIII) și Mănăstirea Carmelitilor (secolul al XVI-lea).

Simona Lazăr

Foto: Pixabay