Pârvu Mutu – autoportret cu jupâneasa Tudora

Am revăzut-o, în vara asta, cu gândul să scriu, neapărat, o pagină despre ea.
Mănăstirea e una dintre cele mai frumoase din curbura Carpaților, chiar dacă ultimul război și cutremurul i-au zdruncinat temeliile. Privită dinspre Casa Matei, construcția are maiestuozitate și mister, cu ruinele vechii curți boierești profilate pe cer, cu fundațiile chiliilor animate, cândva, de glasul a zeci de măicuțe. Biserica mănăstirii ține hramul Arhanghelilor Mihai și Gavriil și e o construcție de la sfârșitul secolului al XVII-lea, în stil brâncovenesc. Ctitorii ei, boierii Cândești, sunt pictați, în pronaos, de Pârvu Mutu. La vremea aceea, în }ările Române, pictura bisericească se reglementa riguros prin erminiile dascălilor zografi și era ferită de invențiile artistice occidentale. Prin urmare, portretele ctitorilor trebuiau să semene cu ale sfinților: rigide și hieratice. Un pictor ca Pârvu Mutu decide, totuși, încurajat de înflorirea stilului brâncovenesc, să se abată de la aceste reguli și să-i zugravească pe ctitori la fel de realist cum o făceau, în scrierile lor, cronicarii de la curtea cantacuzinilor.
Pârvu Mutu (“mutu” înseamnă fie o poreclă legată de greutatea vorbirii, fie se referă la tăcerea pe care pictorul și-o impunea în timpul lucrului) își ia chiar libertatea de a se picta pe el însuși în biserici, cu penelul în mână, ori împreună cu iubita lui soție, jupâneasa Tudora, cum putem vedea la Mănăstirea Berca, pe portalul ușii către naos.
E remarcabil cum pictura lui dezvăluie, într-un spațiu sacru, sentimente și identități profane, dând semnalul desprinderii artei bisericesti de cea de șevalet și a nașterii meseriei “zugravilor de subțire”, alta decât cea a “zugravilor de gros”.
Pârvu Mutu și-a lăsat autoportretele în numeroase biserici, de la Berca, Bordești și Râmnicu-Sărat la Filipeștii de Pădure (numită și “Voronețul Munteniei”, pentru galeria celor 55 de portrete ale familiei Cantacuzino) și București. Știm sau nu, dar intrând la Colțea (cândva și la Cotroceni), la Sfântu Gheorghe-Nou, la Fundenii Doamnei sau la Sinaia ne întâlnim cu Pârvu Mutu și cu sfinții pictați de el, pe care ochii noștri așază, acum, arzătoare dorințe. “Dascălul', cum i se spunea, a întemeiat o școală de artă la București apoi, după moartea soției, s-a călugărit, dedicându-se traducerilor, la Mănăstirea Robaia. Nu i se știe mormântul, dar i-au rămas toate autoportretele. Unul dintre ele vă așteaptă la Muzeul Național de Artă.

Un text de Simona Lazăr și Valentin Țigău

Foto: Valentin Țigău