Umbra lui Dante, la Athos

Un drum pe care se încumetă cei curajoși și cu credință în Dumnezeu, pentru că el duce, pe desupra hăului amețitor în care se zbuciumă valurile înspumate ale Egeei, la peștera Sfântului Athanasie, întâiul mare monah athonit acum mai bine de o mie de ani. Drumul în sine durează nu puțin și, dacă n-ai teamă să privești lăturalnic spre abruptul montan, poți a-l străbate, rugându-te necontenit. Rugăciunea e un canon pe care ar trebui să-l urmezi din proprie convingere, dovadă că tot ce se face din proprie convingere are mai multă temeinicie decât tot ce-i impus.

Așadar, coborâm până la peștera Sfântului Athanasie, unde, ca la toate așezămintele religioase grecești, fie ele cât de mărunte, flutură steagul Patriarhiei (acest lucru se vede mai rar, la noi) și-al statului elen. O scurtă ședere pe prispa de pe care va fi văzut cerul înstelat Sfântul Athanasie, un semn al crucii și-apoi, drumul îndărăt, în urcuș, către sălașurile românești de deasupra.

Coborârea către peștera Sfântului a avut aspra mea harul de a ma duce cu gândul la lumea ascunsă spre care Dante a coborât, în a sa "Divina Comedia", într-o noapte de vineri spre sâmbătă din anul 1300; atunci, simțindu-se singur și pierdut, "nel mezzo di camin del nostra vita" (la jumătatea vieții), pornește, ficțional, țnsoțit de poetul Virgiliu, pe drumul perfecțiunii, către Paradis, trecând prin suferințele Infernului și prin sita nemiloasă a Purgatoriului. Pentru a urca muntele Raiului, el urmează, însa, obligatoriu, valea Iadului, misiune acceptată o dată cu renunțarea la vița de desfrău de odinioară. Parcursul lui literar e un voiaj inițiatic printr-un labirint cu șapte încercări, un drum al lepădării de sine și al credinței depline în Dumnezeu. Dante se inspiră, în "Divina Comedia", din terminologia creștină a celor "șapte păcate" dar și din etica lui Aristoltel. Infernul "lui" are forma unui con răsturnat, compus din cercuri; fiecare cerc este păzit de un personaj mitologic, devenit demon. Lucifer, înger cazut, e în centrul pamântului, în locul cel mai îndepartat de Dumnezeu. Ca și "Eneida", "Divina Comedia" e un fel de labirint inițiatic. La intrare, profanul, ignorantul nu vede decât un tunel semănat cu capcane, fără scăpare. Dacă se întoarce, își închide poarta vieții. Dacă, însă, intră, dacă își depășește amețeala, teama, iluziile, dacă acceptă să facă penitență, va descoperi că iluzia inițiază, că teama fortifică, că eroarea înțelepțește, că amețeala transfigurează. Inițiat, el va putea să meargă mai departe și, dacă va persevera, va deveni stăpânul labirintului. Pentru el, inscripția " Cine intră aici, sa-și abandoneze speranțele!" nu va mai mai avertiza asupra geometriei nefericirii.

Un text de Simona Lazăr și Valentin Țigău

Foto: Simona Lazăr