-

Adevăruri „de culise” despre ediția princeps a poeziilor lui Eminescu

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

S-au împlinit în decembrie 135 de ani de când a văzut lumina tiparului prima ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu, ediţia Maiorescu, despre care Perpessicius scria că “a rămas până astăzi modelul celei mai înalte orânduiri a poeziilor” Luceafărului literaturii noastre.

Iar în tot acest interval, “istoria de culise” a ediţiei princeps eminesciene a stârnit interesul şi curiozitatea nu doar a eminescologilor şi a pasionaţilor de poezie, ci a tuturor celor care au manifestat o minimă dragoste pentru lirica românească, pentru cea eminesciană, în special. Pentru unii dintre aceşti “curioşi”, culisele ediţiei princeps sunt aproape la fel de “incitante” precum iubirile lui Mihai Eminescu, dintre care cea mai aprinsă a fost cea pentru “dulcea Veronica”. Veronica Micle.

Unul dintre aceste “adevăruri de culise” care s-au rostit de-a lungul timpului a fost acela că Eminescu nu şi-a dat consimţământul pentru apariţia acestui volum, mai mult, chiar, l-ar fi “detestat” – deşi nu ştim dacă acesta este neapărat cuvântul potrivit. În genere, un poet îşi clădeşte singur volumul, pe afinităţi care-i sunt numai lui cunoscute. Există o logică a curgerii poemelor între copertele unei cărţi, care poate că uneori scapă observatorului exterior, dar care defineşte starea şi relaţia, poziţia poetului faţă de propria-i creaţie. Or, în cazul lui Eminescu, acest lucru nu are cum să transpară ­ pentru că nu el a gândit ordinea poeziilor. Ar fi interesant de ştiut cum şi-ar fi conceput Eminescu prima ediţie de poeme..., dar niciodată nu vom afla asta. Gândul lui, vizavi de primu-i volum, nu are nici măcar strălucirea stelei care străbate hăurile, dându-ne lumină chiar şi după ce steaua s-a stins.

Titu Maiorescu, alegând, într-un moment nefericit al existenţei poetului – a cărui sănătate se ruina – să-i adune poemele într-o carte, face o selecţie ale cărei criterii cercetătorii creaţiei eminesciene nu le-au descifrat încă. Cu siguranţă, cum remarca şi Petru Creţia, Maiorescu “a renunţat radical la orice cronologie”. Deci nu criteriul cronologic a primat. Apoi amestecă poezii publicate în periodice cu altele inedite. Şi, cum remarca acelaşi Petru Creţia – care, ca un arc în timp, la un secol de la moartea poetului reface ediţia maioresciană, în 1989, sub egida Academiei Române – cartea e împărţită exact în două de un poem “median”, care fixează ideea de miez al lucrurilor chiar prin titlul dat de poet: “Se bate miezul nopţii”. E ca şi cum cele două jumătăţi de carte ar aparţine fiecare unei alte zile din existenţa scriitorului. În punctul acela, jumătatea de dinainte înseamnă “ieri”, jumătatea de după înseamnă “mâine”, în vreme ce “azi” este fix secunda miezului de noapte. Dacă judecăm astfel, aproape că înţelegem de ce “coperţile” lirice ale cărţii sunt reprezentate de două “arte poetice”. Prima jumătate a cărţii începe cu “Singurătate”, acea singurătate care l-a însoţit pretutindeni pe poet, chiar şi în ceasurile de mare intimitate cu Veronica. Eminescu ­ în ciuda marilor lui prietenii, în ciuda marilor lui iubiri şi în pofida implicării lui sociale profunde (ca publicist, mai ales), a fost şi rămâne un solitar. (Dar, dacă nu ne înşelăm, “solitar” este şi numele unui diamant perfect şlefuit, mare, care e aşezat fără alte pietricele împrejuru-i pe cadrul de aur al unui inel. Ca şi acest diamant, Eminescu a fost un “solitar” pe aurul literaturii române! – şi e mai mult decât un joc de cuvinte). A doua jumătate a ediţiei princeps se încheie cu poemul “Criticilor mei”, o altă “ars poetica”.

Ediţia princeps ridică, aşa cum spuneam, o serie de întrebări. Noi ne vom opri acum doar la (încă) una: de ce, în ciuda faptului că volumul era deja în librăriile Socec de Crăciunul anului 1883, pe pagina de gardă, sub numele editurii, apare anul 1884? În numărul din 23 decembrie 1883 al revistei “România liberă”, cartea este anunţată cu aceste cuvinte: “Poeziile eminentului nostru poet Eminescu au apărut... Recomandăm cu stăruinţă cetitorilor noştri volumul apărut astăzi (n.r. ­ în presa vremii “astăzi” nu înseamnă neapărat ziua apariţiei ziarului, ci ziua în care autorul articolul şi-a redactat textul) în librăria dlui Socec, o perlă fără preţ a poeziei noastre”. Mai mult, dintr-o scrisoare a lui Maiorescu trimisă surorii sale reiese că acesta trimisese Tipografiei Socec-Teclu corectura ultimei coli pe 18 decembrie 1883, în vreme ce într-o epistolă trimisă în februarie 1884 lui Eminescu vorbeşte despre cartea tipărită de Socec “în dechemvrie anul trecut”, din care, în 7 săptămâni, se vânduseră deja 700 de exemplare (pe vremea aceea, o ediţie însemna, aproape invariabul, 1000 de exemplare). “Poeziile dumitale sunt astăzi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahala la Tirchileşti, şi la întoarcere în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României...”

Un text de Simona Lazăr

Citit 118 ori