Textele patristice păstrează și ele tăcerea asupra subiectului, cu toate că bucătăria mănăstirească a existat dintotdeauna (dar existența ei a fost puternică și discretă, totodată). Hrana asceților este „apyros“ – adică „fără foc“ – compusă din ierburi, rădăcini, fructe sălbatice sau uscate, miere sălbatică, lapte de capră. „Rețetele“ lor comprimă simplitatea alimentară a primilor oameni. |n comunităților monahale, fie ele schituri sau mănăstiri, există reguli stricte, cu privire la restricții și dezlegări. Cu titulatura de „oameni sfinți“ sunt desemnați călugării care au făcut legământ să trăiască în sărăcie, ducând o viață spartană.

Theodorus Prodomus, scriitor religios bizantin, pomenește în textele sale despre așa-zisa „supă sfântă“, foarte săracă în ingrediente, rudimentară ca preparare, mărturisind că nu prea îi plăcea la gust. „Când îmi era foame, o mâncam din nou. Dar, spuneți-mi, de fapt, ce altceva puteam să mănânc?“, scrie el. Sfântul Teodor din Studios (mănăstire în Constantinopol), scria, în veacul al IX-lea, în cartea sa dedicată celor „șapte mari catehisme“, îndemnând la cumpătare: „Ai mare grijă la ceea ce se află pe masă! Și nu mă refer numai la peşte, brânză, antreuri, carne prăjită, plăcinte și produse de patiserie picante, dar și la cazul când ai numai pâine, zarzavaturi călite în ulei, varză, supă de fasole, precum și alte legume, fructe și unul sau două pahare de vin, pentru că până și acestea sunt prea grele și prea opulente pentru hrana unui călugăr“. În zilele noastre, când a crescut interesul pentru dieta mediteraneană – combinat cu interesul pentru hrana sănătoasă din mănăstiri – rețetele călugărești din Grecia se bucură de un succes tot mai mare.

Un text de Simona Lazăr

Foto: Pixabay