Dieta tibetană de viață lungă

Fondator al Fitoterapiei moderne, în România, nonagenarul continuă să fie un om activ și generos cu semenii, dăruind din preaplinul lui de energie și de informații. A mizat întotdeauna pe simplitate – ca stil de viață -, pe perseverență – ca stil de lucru – și pe deschidere totală – ca stil de comunicare.

Cu mai bine de un deceniu în urmă, când l-am întâlnit prima dată, primindu-mă pentru un interviu chiar în locuința lui din București, am fost frapată de teancul de scrisori care soseau mereu de la oameni bolnavi, din toată țara – ba chiar și din lume. Deși se apropia de 80 de ani, omul care spunea despre sine că va „rămâne veșnic tânăr”, nu concepea să-și petreacă anii senectuții „liniștit”, în reverie, ci voia să-și aline semenii. Cerea bolnavilor care îi scriau să îi trimită analizele la zi și un istoric al analizelor (după caz), să îi detalieze stări și simptome, cerea, eventual, la telefon, indicații în plus, pentru ca până la urmă să poată da sfatul pertinent, pentru un program de fito-terapie eficient. Îmi spunea atunci: „Aceasta e policlinica mea fără plată”, continuând: „Uneori, oamenii îmi trimit bani în plic, crezând că trebuie să plătească în vreun fel sfaturile mele. Li-i trimit înapoi, eventual pun în plus ceva, sfătuindu-i să-i folosească pentru a-și trata bolile”.

L-am regăsit pe Prof. dr. Ovidiu Bojor, în diferite ipostaze, de-a lungul timpului. Mereu neobosit, scriind și lansând cărți, ținând conferințe, dând interviuri sau pur și simplu dând sfaturi celor aflați într-o suferință fizică. Și m-am bucurat să aflu că nonagenarul Ovidiu Bojor – la 1 noiembrie va împlini 94 de ani – a fost cel dintâi care a urmat propriile-i sfaturi, adunate și în volumul său, „Pledoarie pentru viața lungă”. Și acum e la fel de preocupat să răspundă scrisorilor trimise de peste tot la „policlinica lui fără plată”.
Profesorul Ovidiu Bojor e de o simplitate cuceritoare și de un bun-simț moștenit de la străbunii lui, dascăli ardeleni sau țărani. Iar această simplitate și acest bun-simț s-au împerecheat fericit cu cele ale oamenilor pe care i-a întâlnit în explorările sale, în numeroasele misiuni în Asia – India, Tibet, Nepal – la care a participat ca expert al Națiunilor Unite pentru programele de dezvoltare industrială. Ca doctor-farmacist, a însoțit și o expediție în Himalaya – și iată cum, astfel, omul mărunțel și mereu iscoditor, și-a descoperit veleitățile de cuceritor al înălțimilor, alăturându-se alpiniștilor încercați.

A avut întotdeauna un excelent simț al observării detalilor – dublat de o curiozitate a omului de știință total – și o extraordinară capacitate de analiză a celor observate. Iar aceste calități l-au condus la o descoperire epocală: INSULINA VEGETALĂ – ca o completare firească la o invenție covârșitoare pentru sănătatea omenirii: INSULINA SINTETICĂ, pentru care Nicola PAULESCU ar fi meritat un PREMIU NOBEL.

Totul a pornit de la observarea alimentației șerpașilor și a locuitorilor din zona de munte a Nepalului. El a constatat că oamenii din acele locuri nu sufereau de diabet. Mai mult, după consumul unui soi de castravete asiatic, amar – care făcea, de altfel, parte din meniul lor zilnic – simțeau nevoia de a mânca repede ceva dulce. Corelând observațiile și analizând castravetele amar, doctorul-farmacist român a descoperit insulina vegetală. Extrasă din castravetele amar și recomandată sub numele de INSUVEG, deja, de decenii, a devenit panaceu pentru milioane de bolnavi din lumea întreagă.

Inspirați de cercetările prof. dr. Ovidiu Bojor, specialiștii de la Stațiunea de Cercetare pentru Legumicultură de la Buzău au reușit nu doar să aclimatizeze castravetele amar, dar și să creeze un soi românesc. De aici și până la a ajunge în cultură – chiar și în grădinile și solariile micilor producători nu mai e decât un pas. De acolo, în piețe și pe rafturile magazinelor specializate – și nu doar al celor cu produse fitoterapeutice”, de unde să ajungă în salatele de fiecare zi! Ți-a crescut glicemia? Mănâncă o salată cu castravete amar!

Întorcându-ne însă la experiența nepaleză a profesorului Ovidiu Bojor, iată ce îmi spunea despre alimentația locuitorilor din zonele înalte, spre 4.500 m, unde sunt așezate ultimele sate: „Țăranul de munte nepalez este la fel ca țăranul român. Aceeași mentalitate, onestitate; până și îmbrăcamintea lui e la fel (cioareci și cămașa peste cioareci). Îl deosebește, poate, efortul mare de a-și câștiga existența în condiții extreme. Are pământ arabil puțin, dar folosește inteligent irigația gravitațională încă din secolul al XII-lea. Are pământ sărac, dar îl îngrașă cu compost. Șerpașii, originari din Tibet, «oamenii înălțimilor», cunoscuți ca având o cinste nativă, mănâncă un fel de mămăligă dacică (dhindo) din hrișcă și mei, cu valoare nutritivă mare. Cu o farfurie de hrișcă pisată și înmuiată cu apă și ardei iute, acești șerpași nepalezi duceau chiar și câte 10 ore în spate greutăți de 90 kg, în general bagaje ale expedițiilor himalayene.”
Ovidiu BojorÎn cartea lui „Pledoarie pentru viață lungă”, profesorul Ovidiu Bojor spune că șapte reguli trebuie să urmeze nesmintit omul, pentru a avea o viață lungă și sănătoasă. Una dintre ele – poate chiar cea dintâi – este: o alimentație simplă și echilibrată. „Modelul nepalez” urmează întru totul această regulă, spune el. „Mâncarea națională nepaleză este Dahl Bhat, consumată de regulă dimineața și seara. Se compune din orez alb fiert (Bhat), supă de linte (Dahl), legume și curry (tarakari). Totul se servește pe un platou din oțel inoxidabil, compartimentat. Nepalezii mănâncă cu mâna, mai precis, doar cu mâna dreaptă. Pun un pic de linte pe orez, adaugă legumele, picură puțină zeamă și duc la gură fiecare porție, cu degetul aratator în chip de furculiță sau… lingură(?). Dahl Bhat e o mâncare echilibrată (proteinele sunt asigurate de linte). Legumele diferă de la o regiune la alta (cartofi, varză etc.). Supa de linte e, în general, din ce în ce mai concentrată cu cât urcăm în altitudine. Mâncarea aceasta a devenit așa de populară, încât nepalezii folosesc în loc de Ce mai faci?, o expresie care înseamnă, literal: Ai mâncat Dahl Bhat, azi?. Orezul stă la baza alimentației în câmpie și în regiunile relativ joase, unde poate fi transportat la un preț rezonabil. La altitudine înaltă, orezul e înlocuit cu alte cereale, în special cu porumb”.