Conacul Bellu – un loc pe cât de frumos, pe atât de misterios

Unul dintre aceste locuri se află în judeţul Prahova, într-o pădurice de la marginea oraşului Urlaţi, într-o poieniţă mascată de tufani.

Este cel mai frumos conac construit în secolul al XIX-lea în Ţara Românească, ce a servit drept reşedinţă de vară a familiei baronului Barbu Bellu, cel care a donat Bucureştiului terenul pe care se află acum cel mai mare cimitir din Capitală, care îi şi poartă numele.

Ca o paranteză, puţini sunt cei care ca vestitul loc de veci care adăposteşte sufletele a sute de personalităţi marcante ale culturii noastre, a fost amenajat pe locul unei foste grădini de portocali.Conacul Bellu, în care astăzi funcţionează Muzeul Memorial Alexandru Bellu, reprezintă o bijuterie arhitectonică a vremurilor apuse, cu motive autentice româneşti.

Pe cât de încântător este locul, pe atât este de tainic... până şi această sinteză între frumuseţe şi mister, care dă un farmec aparte acestui loc, este pe cât se poate de neobişnuită.

Ceea ce a mai rămas în picioare este clădirea mică a fostului conac, o casă albă, cu stâlpi din lemn negru, care păstrează mobilierul şi aranjamentele originale, alături de colecţii de opere de artă, timbre, fotografii, straie româneşti şi străine sau ceasuri, toate spunând povestea uneia dintre cele mai bogate familii nobile care a trăit vreodată în România.

Conacul te impresionează, încă de la exterior, prin arhitectura sa în stilul vechi boieresc, o îmbinare de bun gust între influențele occidentale și cele orientale.

Restul clădirilor care făceau parte din complex sunt acum doar ruine, care în felul lor amintesc şi ele de fastul şi bogăţia de altă dată.

Povestea sinistră care dă un aer enigmatic Conacului Bellu, fie că este crezută sau nu, este binecunoscută de toată lumea din Urlaţi.

Despre Conacul Bellu se spune că ar fi bântuit de fantoma soţiei lui George Bellu, unul dintre ultimii descendeţi legitimi ai fostului ministru al Culturii şi Justiţiei Barbu Bellu.

Odette Ruffier era o franţuzoaică frumoasă, care a avut o viaţă destul de grea alături de George Bellu, care, spune lumea, păstrase pe lângă alte trăsături de familie şi pe cea a nestatorniciei în amor. Odette, care nu a reuşit niciodată să înveţe prea bine limba română, s-a stins în 1980, când avea 92 de ani, în casa fostului grădinar al familiei, care a îngrijit de ea după moartea lui George Bellu.

După o viaţă chinuită de infidelităţile soţului, Odette nu şi-a găsit liniştea nici după moarte, când se spune că sufletul ei s-a întors la conacul în care a trăit alături de George Bellu. Deşi a murit la o vârstă înaintată, povestea spune că Odette şi-a pus capăt zilelor otrăvindu-se din cauză că nu mai suporta sărăcia şi umilinţa cu care trăise o viaţă întreagă din cauza infidelităţilor soţului.

Deşi părerile celor care cunosc această legendă şi care au trecut pragul Conacului sunt împărţite, unele lucruri ciudate care se întâmplă între acele ziduri te şochează şi îţi taie respiraţia.

Oamenii locului spun că şi ziua, şi noaptea în clădirea vechiului conac se pot auzi scârţâituri şi vaiete din pod, acolo unde cineva parcă se plimbă cu paşi când rari, când repezi. Uneori de acolo se aud şi bocănituri, de parcă cineva ar încerca să deschidă uşa...Dacă pentru sunetele ciudate din casă se găsesc şi explicaţii logice, nimeni nu poate şti de ce în preajma catacombei care pe vremuri ducea la via de pe domeniul familiei Bellu este mereu o răcoare de-a dreptul sinistră, iar dinăuntru parcă se aud gemete care îţi dau fiori pe şira spinării.