-

Călători străini din secolul XIX, despre agricultura românească

În anii 1883-1885, baronul belgian Émile de Laveleye întreprindea o călătorie în Orientul Europei, în urma căreia avea să scrie un amplu jurnal – aproximativ 800 de pagini –, pe care îl va publica în două tomuri, în engleză (1887) și în franceză (Paris, 1888), sub numele „Peninsula Balcanică”.

55 de pagini din volumul al doilea sunt dedicate României, iar din acestea, o pondere însemnată o reprezintă considerațiile sale asupra lumii rurale românești, a agriculturii și a școlii agricole, sub Carol I. Émile Louis Victor de Laveleye (1822-1892) a fost un economist și jurist belgian, profesor la Universitatea din Liège și cofondator al Institutului de Drept Internațional.

În România, „porumbul e mai bine prășit”

Încă din primele pagini dedicate României Émile de Laveleye își arată simpatia pentru lumea românească, prin descrieri care, prin comparație cu Imperiul Otoman, realizau un savuros contrast. „Câmpurile românești pe care le traversez sunt mult mai bine cultivate decât cele care se întind între Varna și Dunăre: e mai puțin pământ nelucrat; porumbul e mai bine prășit; grâul cârnău, mai puțin năpădit de buruieni. Bărbații care lucrează la câmp poartă haine de lână albe și căciulă din blană de oaie, iar femeile – o cămașă lungă, cu șorț în culori vii. Din loc în loc, pâlcuri de arbori ornamentali; așa ceva nu se vede înTurcia, unde oamenii nu se gândesc decât cum să facă bani din orice” (La péninsule des Balkans : Vienne, Croatie, Bosnie, Serbie, Bulgarie, Roumélie, Turquie, Roumanie; vol. 2, p. 294). E o simpatie care derivă și din practica sa constantă în drept internațional, numărându-se printre cei care au susținut (într-un trecut nu prea îndepărtat de momentul vizitei sale în România), și Unirea Principatelor, și Independența câștigată cu arma în mână, dar și la masa negocierilor, de către statul condus de un rege pe care îl descrie astfel: „Este zvelt, hotărât în mișcări și pare tânăr: tot ce trebuie pentru a-l caracteriza drept un cavaler frumos” (Op cit., p. 300).

O întâlnire cu Petre S. Aurelian, la Școala de Agricultură

Între întâlnirile sale oficiale (și amicale, totodată) cu protipendada epocii, se numără și cea cu Petre S. Aurelian, pe care îl cunoscuse la Paris, în 1867, la Expoziția Universală. Aurelian era inginer agronom (absolvise Școala de Agronomie din Grignon) și a fost, între altele, director al Școlii de Agricultură, Ministru al Agriculturii și editor al publicației „Agronomia”. Școala Națională de Agricultură din Pantelimon își mutase sediul, în 1867, în Herăstrău, primind și alt nume: Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. Aici ajunge Laveleye, împreună cu amicul său. Redăm în continuare notele economistului belgian despre această întâlnire:

„Iau prânzul la Dl. Aurelian, ministrul Instrucțiunii publice și director al Școlii de agricultură, deschisă la marginea Bucureștiului, în stânga Șoselei. Dl. Aurelian e autorul excelentei note despre România trimisă la Expoziția Universală de la Paris - 1867 - și al multor alte scrieri. Cunoaște de minune economia ruralăă a țării sale. Școala are clădiri frumoase cu clase, laboratoare și grajduri care oferă o bază de studiu completă. Aici, se fac studii comparate pe diferite asolamente; cel de Norfolk și o rotație septanuală sunt cele mai căutate. Sfecla și varza furajere, leguminoasele, trifoiul, lucerna, dulcișorul cresc minunat. În loc să producă doar grâu, al cărui preț local e zdrobit de concurența piețelor americane și indiene, România ar trebui să cultive furajele de orice fel, pentru a-și dubla efectivul de animale de rasă ameliorată. În pepiniere, arborii ornamentali, tei, salcâmi și chiar conifere cresc din abundență. Ar trebui plantați arbori de toate felurile, pentru a înfrumuseța această țară, dar și pentru a stimula ploile, vara, și a stăvili vânturile reci, iarna.

În lipsa lemnului, țăranii fac focul cu paie sau cu balegă de animale! E deplorabil; asta îmi amintește de Orientul barbar! În școală, nu există o preocupare crescută pentru rasele de bovine. De fapt, asta e o problemă de bază” (Op cit., p. 305-306).

Un text de Simona Lazăr