-

Izvoarele tămăduitoare din România - între mit și adevăr

Scris de

Cât e credință, cât e legendă, cât e adevăr? Izvoarele de leac se întâlnesc în tradițiile românilor de aproape două milenii. De pe când Sfântul Andrei, creștinătorul strămoșilor noștri, a pășit întâia dată pe aceste meleaguri.

Minunea Sfântului Andrei

Nu întâmplător, poate, unele dintre aceste „izvoare de leac” sunt chiar în apropierea acelor locuri despre care se știe că au fost călcate de Sfântul Andrei. Mai mult, chiar, tradiția spune că ele au apărut atunci când acesta a bătut cu toiagul său de călător însetat în pământul crăpat de arșiță.

Un astfel de izvor tămăduitor se află la Peștera Sfântului Andrei (comuna Ioan Corvin), nu departe de locul ce i-a fost întâiul sălaș și întâiul altar pe meleagurile dobrogene. Un altul, legat tot de Sfântul Andrei, este izvorul tămăduitor de la Mănăstirea Dervent (Ostrov, pe malul Dunării), unde în fiecare primăvară, în Vinerea de după Paști, are loc un adevărat pelerinaj, pe un un drum ce pornește din fața bisericii (în care altă minune e adăpostită: crucea de piatră de leac, care crește din ea însăși) mănăstirii și urcă șerpuind, pe dealurile Dobrogei, spre răsărit, în locul unde a zbucnit izvorul vindecător. După legendă, asemeni lui Moise, Sfântul Andrei a izbit cu toiagul în piatră și apa a țâșnit pentru cei însetați, așa cum cum cuvintele Evangheliei lui Hristos au potolit setea de credință a oamenilor de pe Istru. La Nămăești, de asemenea, un izvor tămăduitor ar fi zbucnit la voința Sfântului Andrei.

Vindecare în credință

Despre izvoarele acestea – ca și despre altele, răspândite în tot curpinsul țării – se zice că aduc vindecare sau măcar alinare unor boli ale trupului și ale sufletului. Unele dintre ele sunt „vii” tot timpul anului. Altele apar doar în zile anumite – cum ar fi chiar de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Un astfel de izvor este cel de la Biserica Grecească din Brăila.

În apropiere de bisericile rupestre de la Șinca Veche (județul Brașov) se găsește un asemenea izvor, sub care se zice că s-ar afla moaște ale Sfântului Ioan Botezătorul. La Prislop, în țara Hațegului, un alt izvor primește pelerinii, care vin de asemenea și pentru mormântul părintelui Arsenie Boca (a cărui canonizare e așteptată de credincioși). Unele izvoare au fost înglobate în construcția unei biserici, cum este cazul celui de la Mănăstirea Râmeț (județul Alba), care susură în paraclis. și tot în biserică e și izvorul de la Schitul Călugăra, comuna Ciclova Montană, lângă Oravița ori cel de la Schitul Vasiova (Bocșa, județul Caraș Severin) ori cel de la Mănăstirea Cetățuia (Argeș), care curge-n altar între sărbătoarea Izvorului Tămăduirii și cea a Adormirii Maicii Domnului.

O importanță aparte, poate, în rândul apelor creditate a avea puteri tămăduitoare o au „lacurile sfinte”. Unul dintre acestea este Lacul Văliug, de pe Muntele Semenic (județul Caraș Severin).
Dacă despre unele dintre aceste izvoare tămăduitoare nu avem altă explicație decât cea care rezidă din aspectul religios, pentru altele am putea găsi și alte resurse ale puterii lor miraculoase. La Mănăstirea Izvorul Miron, din satul Românești, județul Timiș, izvorul de leac este unul cu ape termale. în vreme ce cel de la Schitul Jgheaburi, satul Piscu Mare, din județul Vâlcea, este un izvor cu ape sulfuroase. La Techirghiol, izvorul de leac poate fi asociat cu puterea lacului cu nămol din apropiere. Există ape tămăduitoare și-n apropierea Bucureștiului – ba chiar și-n Capitală. Unul se află la Mănăstirea Cernica. Altul, la Biserica Sfântul Gheorghe „Mărțișor”, vizavi de fosta Mănăstire Văcărești.

Biserica „izvoarelor de leac”

Uneori vorbim de fântâni cu puteri vindecătoare – cum sunt cele din satele Prodănești și Glambocu, județul Argeș sau cea din satul Parepa-Rușani, județul Prahova – și, alteori, despre un întreg teritoriu străbătut de ape cu puteri miraculoase, cum este complexul celor 7 izvoare tămăduitoare din apropierea Bisericii Sfântului Nectarie Taumaturgul și a Sfântului Calinic de la Cernica – biserică zisă și „a izvoarelor de leac”, din satul Vâlcele-Crâmpoțani, județul Argeș. Aici, pe o rază de un kilometru, funcționează „regula tăcerii”: nimeni și sub nici un motiv nu are voie să vorbească, se spune că și păsările tac, venind aici să ia în cioc apă sfințită și s-o ducă suratelor lor rănite de ulii sau de vânători. Se mai zice că aici și-ar fi găsit alinare Mircea cel Bătrân, Vlad țepeș, Mihnea Turcitul, iar vestea despre puterile apei s-ar fi dus când o pustnică oarbă ce viețuia în pădurile Cotmenei și-ar fi recăpătat vederea. Când a otrăvit apele, înainte de bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân s-a retras aici cu oștenii săi, care-au băut din apa izvoarelor și n-au mai putut fi atinși de sabie ori săgeată.

Legenda de la Brâncoveni

Sunt multe legendele izvoarelor de leac. Una dintre ele este cea a izvorului de la Mănăstirea Brâncoveni (Olt). Se zice că Matei Basarab, unul dintre ctitorii locului, suferea de o cumplită boală de piele. într-o zi, plimbându-se pe pajiștea de la Brâncoveni, a ajuns la acest izvor și s-a spălat pe mâini și pe față. Dintr-odată, bubele i s-au uscat și au căzut. S-a spălat pe tot corpul și s-a vindecat complet. De-a lungul timpului, mulți s-au vindecat cu apa de acolo.