-

Tipuri de maladii, vaccinuri, indicaţii şi efecte adverse - Difterie, tetanos şi tuse convulsivă (pertussis)

Difteria - este o boală infecțioasă a căilor respiratorii, agentul etiologic fiind Corynebacterium diphtheriae, o bacterie gram-pozitivă care produce toxina difterică.

Boala a fost numită astfe în 1826, de către medicul francez Pierre Fidèle Bretonneau (1778 - 1862), iar numele a fost dat după pseudomembranele difterice care apar pe mucoasele distruse de boală.

Este o boală gravă la care complicațiile pot duce la cazuri mortale. Pentru prevenirea bolii există un vaccin eficient, astfel justificându-se faptul că, potrivit statisticilor OMS, difteria nu a mai fost raportată în România din anul 1989, când erau înregistrate 5 cazuri, însă o posibilă scădere a acoperirii imunizării ar putea să ne reobișnuiască cu asemenea boli, pe care iată, unii medici de la noi nu le-au întâlnit decât în literatura de spacialitate.

Sunt probabil puţin cei care ştiu că celebrul nostru compozitor, violonist, pedagog, și dirijor George Enescu a fost singurul supravieţuitor dintre cei opt copii ai familiei Enescu, ceilalţi fraţi ai săi pierzându-şi viaţa la vârste fragede, iar cinci au murit în urma unei epidemii de angină difterică.

Difteria este o boală care în zonele în care nu se practică vaccinarea determină la copii sub cinci ani o mortalitate de 20%.

După dezmembrarea URSS, din cauza neglijării vaccinării, în ţările devenite independente s-au înregistrat peste 2.000 de cazuri de difterie în anul 1991 iar în statele Commonwealth s-au înregistrat, în 1998, peste 200.000 de îmbolnăviri cu 5.000 de morţi, un eveniment care a adus difteria în Cartea Recordurilor ca fiind „boala cu cele mai frecvente reapariţii“.

În istorie au existat nenumărate epidemii începând cu Franţa, în anul 580, apoi Italia – în 856, Spania – în 1613, Marea Britanie – în anii 1659 şi 1878, an în care chiar în familia reginei Victoria, suverana Imperiului Britanic, s-au înregistrat două decese.

În anul 1883 a fost identificat bacilul responsabil pentru această boală, iar cinci ani mai târziu a fost descoperită şi toxina pe care acest microb o secretă în faza finală a bolii şi care este responsabilă de producerea paraliziilor. În 1890 a fost descoperit serul antidifteric, iar în 1901 von Benhring a devenit laureat al Premiul Nobel pentru Medicină, după ce a tratat cu succes primele cazuri de difterie.

În al doilea deceniu al secolului XX a apărut şi vaccinul contra difteriei, astfel încât mortalitatea a scăzut de la 73% la 14% şi chiar mai jos.

În ţara noastră, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost semnalate epidemii succesive, care au continuat şi în prima jumătate a secolului XX, însă abia în anul 1964 difteria nu a mai fost considerată o problemă de sănătate publică.

Tetanosul - este o boală infecțioasă gravă, cu potențial fatal, cauzată de tetanospasmină, o exotoxină neurotoxică produsă de bacilul tetanic (Clostridium tetani).

Germenul pătrunde în organism la nivelul soluțiilor de continuitate produse prin diverse tipuri de traumatisme, cum sunt plăgile înțepate sau plăgile datorate unor mușcături. Îmbolnăvirea se produce ca urmare a germinării sporilor și multiplicării bacteriei, care produce două toxine puternice: tetanospasmina, cu acțiune proteolitică, lezează nervii periferici, cauzând paralizii și crampe musculare tipice, care sunt însoțite frecvent de rânjetul sardonic şi tetanolizina, care produce leziuni la nivelul mușchiului cardiac.

De menţionat că toxina tetanică este, după gradul de toxicitate, pe locul doi pe lista substanțelor toxice după toxina botulinică.

Spre exemplu în anul 2011, un procent de 75% din cazuri de tetanos au fost înregistrate la persoane adulte, care nu aveau protecţie antitetanică: 2 cazuri la grupa 25-34 ani, 4 cazuri la grupa de vârstă 35-64 ani şi 9 cazuri la grupa de vârstă peste 65 ani. S-a înregistrat un număr de 11 decese (8 decese la femei şi 3 la persoane de sex masculin), iar 17 cazuri – adică 85 % - sunt din mediul rural şi 3 în mediu urban. Anii 2012 şi 2013 au adus la noi un număr scăzut de persoane cu tetanos – 7 respectiv 6.

Totodată, am raportat foarte puţine cazuri de tetanos neonatal în înregistrările de după anul 1985, în fapt ultimul caz fiind înregistrat în anul 2001, ceea ce subliniază eficiența programului de vaccinare, în acest caz.

Tusea convulsivă sau tusea măgărească - este unul dintre cele mai grave tipuri de tuse la copil, o boală infecto-contagioasă frecvent întâlnită în copilărie şi care la vârste mici creşte riscul de pneumonie şi alte complicaţii severe.

Maladia este determinată de Bordetella pertussis – de aceea se mai numeşte şi Pertussis - care se localizează la nivelul căilor respiratorii, se multiplică şi produce leziuni la nivelul mucoasei locale, care determină tusea paroxistică, favorizând transmiterea infecţiei. Cele mai expuse categorii la boală sunt sugarii şi copiii mici nevaccinaţi.

În anul 2004 s-a înregistrat în ţara noastră ultimul vârf major cu 232 de cazuri de pertussis raportate (după recordul de 4762 cazuri în anul 1987), pentru ca în 2009 să fie înregistrate doar 10 cazuri, iar în ultimii ani să înregistrăm 82 de cazuri în 2012 şi 57 în 2013.

În anii 2011 şi 2012 s-au raportat 86, respectiv 83 de cazuri în România, o creştere faţă de anul 2010 - 21 de cazuri, o diferenţă pusă mai ales pe seama scăderii gradului de vaccinare cu circa 4 % între 2010 şi 2011.

Imunizarea împotriva celor trei boli se realizează cu ajutorul vaccinului DiTePer sau DTP - un trivaccin ce conține anatoxină difterică purificată, anatoxină tetanică purificată și Bordetella pertusis inactivată (vaccin pertusis celular) - care este recomandat la vârsta de 2, 4, 6 luni, cu rapelul 1 la vârsta de 12 luni și rapelul 2 între 30-36 de luni, fiind de menţionat că riscul de îmbolnăvire scade cu 96-97% între 1 și 4 ani.

Ca efecte adverse se apreciază că pot să apară convulsii, la aproximativ 57 de cazuri la 100.000 doze, mai ales la copii cu istoric familial de convulsii. De asemenea, un posibil efect advers îl reprezintă encefalopatia acută, în circa 6,8 cazuri la 1 milion de doze de vaccin, care însă sunt afectate de un risc maxim de deces în primele 7 zile.

Există şi forme acelulare de vaccin pertusis (DTaP), la care reacțiile adverse locale și sistemice sunt semnificativ scăzute, comparativ cu vaccinurile DTP celulare clasice, însă acestea nu sunt incluse în programele naţionale ci pot fi cumpărate din farmacii.

Se distinge situaţia Norvegiei care în perioada de raportare 2004-2013 a înregistrat o adevărată explozie de cazuri de pertussis, iată, înregistrând în 2004, nu mai puţin de 168,36 cazuri la 100.000 persoane sau în 2009, când au existat 114,82 cazuri.

Şi în 2013, Norvegia este ţara europeană cu cea mai înaltă incidenţă a tusei convulsive, cu 52,32 cazuri, fiind urmată de Olanda – 17,06 cazuri, Slovacia – 16,53 cazuri, Belarus – 12,02 cazuri şi Cehia – 11,66 cazuri.

Se estimează că în 2013 procentul global de imunizare DTP este de circa 85 %, cu rate de 95 % pentru statele Pacificului de Vest şi Europei, şi de doar circa 74 % în Africa.

 

Răzvan Moceanu