Icoana pe sticlă - una dintre cele mai puternice forme de reprezentare „naivă” a spațiului creștin

În zilele, săptămânile și lunile următoare, mulțimea a venit să se închine la icoana făcătoare de minuni. Și fiecare pelerin și-ar fi dorit să aibă o copie a acelui chip minunat, să îl ia cu sine și să continue să se închine acelui chip desăvârșit, în casa sa ori în biserica satului tău.

Se zice că, atunci, folosind ca suport glaja care se fabrica într-un centru de sticlărie din apropiere, câțiva pictori străini, veniți din centrul imperial al Europei, s-au apucat să multiplice chipul Preasfintei din icoana de la Nicula. În atelierul pictorilor străini au intrat și câțiva meșteri-artiști români – fie ei țărani sau călugări – care au deprins repede tehnica picturii pe sticlă. S-a fondat atunci, la Nicula, o adevărată „școală” de iconari pe sticlă. Iar faima acestora a crescut, a crescut, astfel că pictorii formați în mănăstirea de lângă Cluj au fost chemați și în alte părți ale Transilvaniei, ale Maramureșului, chiar și ale Bucovinei, unde au împărtășit meșteșugul pe care ei înșiși l-au aflat de la acei pictori. Mai departe, fiecare iconar-țăran a trecut prin filtrul său temele, coloristica, a (re)interpretat scenele Sfintei Scripturi într-un fel deopotrivă „naiv” și „profund”. Unele reproduc scene sau sfinți pe care, în același teritoriu, le regăsim și în icoana pe lemn, în frescă pe zid sau în pictura interioară a bisericilor de lemn. Altele sunt specifice picturii pe sticlă din Ardeal. Se poate ca, în aceste trei secole și mai bine, să fi fost pictate și icoane de o rarisimă frumusețe care, datorită fragilității materialului lor de bază, să se fi pierdut. Dar cele care au rămas sunt suficiente azi pentru a umple muzeele (dacă nu au rămas încă în biserica ori în casa cărora le-au fost menite) și pentru a oferi modele de lucru pentru artiștii de azi.

Un text de Simona Lazăr