Porțile sculptate de la Cașin

Porțile sculptate din Cașin, județul Bacău, pot fi supranumite cu ușurință „porțile cerului”. Sunt zeci de capodopere în lemn, asemănătoare celor din Maramureș ori din Secuime, dar totuși au o particularitate care le face unice în arhitectura vernaculară românească.: au trei stâlpi și un acoperiș. Despre ele ne-a vorbit un entuziast, Constantin Tudose, cel care le-a redescoperit și le-a înscris într-un circuit cultural inedit. Din acest „circuit” face parte și albumul său „Porțile de lemn ale satului, Porțile sufletului” dedicat acestor spectaculoase „intrări” în curțile caselor din satul Cașin, album pe care l-am răsfoit împreună într-o duminică blândă de toamnă.

Despre Cașin, Constantin Tudose mai spune că ar fi locul exact al întâmplărilor din balada Miorița și ne atrage atenția și asupra unui fapt istoric: fondarea Cașinului – ca și a Sovejei, peste munte, în Vrancea, a fost făcută de către ciobanii din satele muscelene Rucăr și Dragoslavele, motiv pentru care localnicii nu vorbesc moldovenește, „cu limba lată”, ci curat, ca-n leagănul de formare al limbii române literare, iar una dintre cele patru biserici ale satului, ridicată de aceeași meșteri din veacul al XVIII-lea care au construit și biserica din Rucăr, este cunoscută drept „biserica muntenească”. Fiindcă am amintit de Miorița, iată ce spune Tudose despre asta: „La 20 de kilometri în line dreaptă din vatra satului, se află singurul loc geografic de pe harta României unde se întâlnesc ținuturile celor trei personaje din balada populară Miorița. Și ca să nu provocăm gâlceavă, e vorba de varianta lui Al. Russo. În acel punct, se întâlnesc ținuturile baciului moldovean, reprezentat de cele două comune – Mănăstirea Cașin și Cașin –, ținutul baciului vrâncean, cu frământații Munți ai Vrancei – mai exact, comunele Tulnic și Soveja – și nu în ultimul rând ținutul baciului ungurean, ale vestiților oieri de peste munte. Iar eu am îndrăznit să tulbur oarecum comunitatea, încurajându-mă și o personalitate a etnografiei românești, adică dl prof. dr. Ioan Ghinoiu, care ne-a vizitat satul în 2014, și să trag Miorița la cumpănă de baladă, acolo unde am crezut eu că s-au putut petrece cele întâmplate în baladă”.

Revenim la subiectul porților din lemn de la Cașin și să le „observăm” și noi, în descrierea pe care le-o face interlocutorul nostru, Constantin Tudose. „Străbunii mei, sub influența celor din Rucăr și Dragoslavele, care făceau comerț – duceau lemnul pentru catarge de corăbii până la Istambul, pe lângă oierit ei au făcut și cărăușie – au fost oameni de toată isprava și, așa cum spunea și dl prof. Ghinoiu, știau cum merge lumea, văzând în atâtea locuri atâtea frumuseți și au vrut să le aducă și în satul lor. Ei bine, poarta de lemn cu trei stâlpi și acoperiș a însemnat pentru cășuneni o carte de vizită, o emblemă, o expresie a sufletului și a caracterului său. Asta făcea prima legătura între gândurile cășuneanului, plecat pe drum, și cei de acasă. La întoarcere, înainte de a ajunge în ogradă, în casă, la familie, el trebuia să treacă pe poartă. Pe sub acoperișul porții”.

În funcție de perioada în care au fost construite, de materialele folosite și de motivele decorative pe care le întâlnim pe aceste porți sculptate, Constantin Tudose a identificat cinci categorii distincte, asupra cărora a insistat și în dialogul nostru. „Aceste porți pot fi urmărite, în evoluția lor, de la cele cu stâlp de lemn cioplit și acoperiș de șindrilă, la cele cu stâlp de piatră cioplită – care sunt, ca număr, mai puține, pentru că nu era la îndemâna oricui să folosească piatra cioplită de meșterii pietrari, mai ales că piatra se aducea cu carele cu trei perechi de boi, dintr-o localitate vecină, iar costurile se adunau: materialul, transportul, tăierea și apoi împodobirea acestor stâlpi”. Aceste sunt primele două „generații” și, ne spune Tudose, a treia generație se întoarce la stâlpul de lemn, dar podul și acoperișul sunt mai simple. Cea de a patra generație o reprezintă porțile „turnate în cofrag de lemn. Acestea sunt cele mai multe, pe întinsul comunei Cașin. Meșterul muncea o iarnă întreagă ca să facă acel cofrag și îmi spunea cum își îndrepta degetele, fiind frig, iar mâna înțepenind pe daltă și ciocan”. Trebuie să înțelegem că acel cofrag conținea inclusiv motivele decorative care prindeau formă, odată turnat cimentul.

Cășuneanul s-a identificat întotdeauna cu acel semne încrustate în lemn, în piatră sau în beton, astfel încât dinainte de a intra în curtea lui să știi ce fel de om este. Mai zice Constantin Tudose: „Meșterul porților s-a inspirat din costumul fetelor și nevestelor din sat. În tehnica traforajului,