Ce este Judecata particulară
Imediat după despărţirea sufletului de trup, adică după moartea trupului, sufletul se înfăţişează Judecăţii particulare în urma căreia este trimis la rai sau iad. După moarte omul nu mai poate participa la propria sa mântuire, nu-şi mai poate schimba soarta, viaţa pământească este singura în care omul îşi poate decide pentru veşnicie propria sa soartă.
14 Octombrie 2015, 11:51
Totuşi cei care după Judecata particulară sunt trimişi la iad, care au o oarecare credinţă şi n-au rupt definitiv o anumită comuniune cu Dumnezeu, prin rugăciunile celor vii, a Bisericii luptătoare de pe pământ, vor putea fi scoşi de acolo şi duşi în rai, prin marea milostenie a lui Dumnezeu. Cei care nu vor putea ieşi din iad până la Judecata universală, acolo vor rămâne pentru totdeauna.
Cel care face Judecata particulară, ca şi pe cea universală, este Iisus Hristos Mântuitorul nostru, care a spus,”Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Judecata particulară nu este atât de solemnă ca Judecata universală, la cea universală participă şi trupul înviat alături de suflet, totuşi ea este foarte importantă pentru soarta sufletului care se judecă. La această Judecată particulară sunt martori însă nu pentru că Hristos n-ar ştii totul, ci pentru că Mântuitorul vrea ca dreptatea Sa să fie perfect cunoscută iar cei judecaţi să n-aibă nici un fel de dubii. Conştiinţa omului care este judecat este primul martor. Alţi martori, cei care acuză sunt demonii, spiritele rele, însă martorii apărării sunt îngerii, sfinţii şi mai ales Maica Domnului şi rugăciunile Bisericii luptătoare.
Biserica Romano-Catolică consideră că fericirea şi nefericirea desăvârşită a omului sunt decretate imediat după moarte, la Judecata particulară, aşadar Judecata universală nu mai schimbă nimic din soarta omului judecat, nesocotindu-se astfel rolul trupului care participă acum şi el, alături de suflet, la Judecata universală, până la urmă se nesocoteşte persoana umană ca întreg, trup şi suflet. O altă inovaţie romano-catolică este aceea că ei consideră că fericirea drepţilor înseamnă contemplarea esenţei dumnezeieşti, nu comuniunea acestora cu Dumnezeu, cum învaţă ortodoxismul. Însă omul nu poate să contmple esenţa dumnezeiască care nu poate fi cuprinsă şi-i va rămâne mereu ascunsă. În sfârşit, o altă inovaţie romano-catolică este aceea că după ce un om moare după mărturisirea păcatelor grele ale căror pedepse veşnice au fost iertate, dar n-a apucat să plătească pentru pedepsele temporare, merge în „purgatoriu” şi după ce se curăţă aici, merge în rai. De aici, concluzia necesară, rugăciunile sfinţilor pentru noi nu mai au importanţa cuvenită. Mântuirea omului este actul de iubire între Dumnezeu şi om şi nu un act de justiţie cum cred catolicii, mântuirea este darul de la Dumnezeu care acţioneaă în noi cu participarea noastră.
Hristos judecând lumea ca om înseamnă că-i dă omului îndumnezeire şi cinste supremă.
