Chemarea omului la comuniunea cu Dumnezeu – chemarea la participarea la Providență
Ca ființă creată, așadar dependentă în existența sa de Dumnezeu și de lucrarea Lui purtătoare de grijă, omul lasă impresia că este așezat într-o poziție diametral opusă față de înălțimea slavei divine, cu alte cuvinte, într-o inegalitate infernală. Însă, în realitate, acesta nu este un statut definitiv în care este învestit omul – căci nu a fost creat pentru a contrasta la infinit cu Modelul său –, ci această stare este una ce se cere depășită prin împreună lucrarea omului cu harul divin, pentru a ajunge și omul o oglindă fidelă a măreției divine, adică: „după asemănarea” cu Dumnezeu.
07 Mai 2015, 12:32
Reușita urcușului duhovnicesc al omului implică, așadar, două lucrări (energii) ce se întrepătrund: cea dintâi – dumnezeiască, cu aportul cel mai semnificativ, și cea de-a doua – omenească, în aceeași măsură de nesubstituit. În continuare vom încerca să ne adâncim în contemplarea aportului uman la acest urcuș.
Aportul omului la Providență
Lucrarea omului la creșterea sa spirituală nu se rezumă, cum greșit ne-am putea închipui, la o preocupare individualistă de propriul suflet, lipsită de orice grijă față de lume. Dimpotrivă, omul este legat, chiar printr-o parte a firii sale (trupul) de creația văzută, deci are de îndeplinit o misiune cosmică, de a ridica odată cu sine și creația, mediul său văzut de existență, la o treaptă mai înaltă de a fi. Omul are, așadar, menirea divină să „întrupeze” grija și iubirea dumnezeiască față de celelalte creaturi.
Astfel, primele cuvinte, pe care Dumnezeu le sădește în inima omului, sunt cele prin care îl face împreună-creator și conducător al lumii materiale (Facere 1, 28: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți;”). Prin aceasta trebuie să înțelegem chemarea divină adresată omului de a fi partener în actul providenței, și nu, cum greșit s-a crezut uneori, deplasarea îndatoririlor divine către persoanele umane. Aceste considerații ne ajută să nu absolutizăm rolul de stăpân al omului față de planeta sa.
Omul a primit din partea lui Dumnezeu porunca să stăpânească pământul, dar cu două condiții: să nu uite niciodată că lumea peste care a fost așezat stăpân vine ca dar de la Dumnezeu și nu poate exista fără Dumnezeu, și, în al doilea rând, că el, omul, a fost creat la sfârșit fiindcă nu poate exista în afara mediului creat anterior. Omul este atât deasupra cosmosului, cât și parte a lui, fiindcă numai astfel omul se poate înălța cu întreg cosmosul către Creator. Atât prin creație cât și prin mântuire omul este legat pentru totdeauna de Dumnezeu și creație. Este legat de Dumnezeu prin faptul că e creat „după chipul” Lui, dar este totodată legat de lume prin trupul material.
Rolul proniator al omului este o responsabilitate ce decurge firesc din superioritatea sa de ființă cugetătoare față de creația materială. Un raport asemănător, într-un anumit sens, există între lumea nevăzută (cetele îngerești) și om, cea dintâi participând activ, prin rugăciuni și semne văzute, la înălțarea omului către mai deplina cunoaștere a lui Dumnezeu, după cum ne învață Sfântul Dionisie Areopagitul.
Omul este proniatorul creației materiale într-un sens dublu: ca protector și ca stăpân. În primul rând, ca protectorul ei, omul are datoria să vegheze la conservarea ordinii din lume – folosind legile din natură pentru menținerea echilibrului ecologic, pentru perpetuarea viețuitoarelor (plante și animale) și pentru protejarea speciilor afectate de pericolul exterminării. În al doilea rând, ca stăpân al lumii, omul are datoria să contribuie la spiritualizarea creației materiale, primită în dar, transformând-o în mijloc de sporire a iubirii altruiste dintre oameni.
Pe măsură ce omul se curățește de pornirile egoiste, se luminează și umple de gândul bun (la Dumnezeu), devine persoană, adică devine capabil să cuprindă în inima sa toată făptura, iar realitatea lumii își găsește sensul și pacea prin el.
