Cultul Maicii Domnului în Biserică - Partea I-a

Biserica numeşte pe Fecioara Maria cu apelativele de: „Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvita, Stăpâna noas­tră” fiindcă ea este singura dintre pământeni care s-a învrednicit să-L nască cu fire omenească pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, rămânând de-a pururea Fecioară.

Pentru că primii oameni săvârşiseră păcatul prin amăgirea celui rău şi nu în mod viclean, îndepărtarea lor de Dumnezeu nu a fost abisală, totală, ca cea a diavolului. Voința lor a slăbit, însă nu s-a în­tărit în rău în mod ireversibil. De aceea, şi Dumnezeu, în purtarea Sa atotmilostivă, a rânduit un Mântuitor.

În Fecioara Maria s-a îm­plinit făgăduința făcută oamenilor în Rai, după cădere, că vor birui pe diavol printr-un semen de-al lor: „Duşmănie voi pune între tine [diavol n.n.] şi între femeie, între sămânța ta şi sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facere 3, 15).

Mai târziu, după potop, pentru credința lor curată, Noe şi apoi Avraam, au fost aleşi de Dumnezeu ca din urmaşii lor să se nas­că Mântuitorul promis. Știind aceasta, poporul evreu avea la mare cinste naşterea de prunci şi considera un adevărat blestem atunci când o familie era stearpă. Chiar dacă bărbatul şi femeia erau oa­meni drepți, nerodirea le era considerată un păcat şi era pedepsită de mai marii poporului prin excluderea din societate.

De această necinste au avut parte, în mod providențial, şi părinții Maicii Domnului, dumnezeieştii Ioachim şi Ana. Deşi îşi doreau mult să fie părinți, ei nu au avut copii în tinerețile lor, dar, ajunşi în vârstă, nu-şi pierduseră credința în puterea lui Dumnezeu. Cei doi soți drepți se mângâiau cu gândul că Dumnezeu le pune credința la încercare, ştiind că El poate să facă minuni preaînalte, precum făcuse cu Saara, femeia lui Avraam, care a născut pe Isaac la bătrânețile ei. De aceea, atunci când li s-a refuzat jertfa anuală la Ierusalim, Ioachim şi Ana s-au refugiat în rugăciune invocând mila Domnului, Care îi rânduise pentru un rol însemnat. Ei au mai promis că, de vor fi binecuvântați, vor închina pe prunc Domnului.

Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea, iar Ana, soția lui Ioachim, a născut o pruncă, pe Maria, pe care la vârsta de trei ani au afiero­sit-o să trăiască şi să slujească împreună cu fecioarele de la Templu.

Deşi un copil, Maria fusese crescută de mică în mare curăție şi aproape de cele sfinte, dobândind ea însăşi o inimă bună şi curată ca Sfânta Sfintelor, în care rugăciunea pentru oameni se lucra cu multă uşurință şi dulceață. În acest sens, Tradiția Bisericii spune că, fiind adusă la Templu Maria, Zaharia a condus-o să locuias­că în Sfânta Sfintelor, locul cel mai sacru din Templu, unde doar Arhiereul intra o dată pe an. Se pare, însă, că e vorba de fapt de sfințenia Fecioarei Maria care încă de mică iubea pe toți oamenii şi se ruga pentru ca Dumnezeu să trimită pe Răscumpărătorul pro­mis, la fel cum era rânduit şi arhiereul să facă. Pesemne Zaharia, a învățat-o şi mai mult pe Fecioara cum să se roage folosind psalmii şi alte rugăciuni care cereau trimiterea Răscumpărătorului.

La 15-16 ani, Maria a fost logodită cu bătrânul Iosif pentru că, din cauza vârstei, nu mai putea să rămână împreună cu copiii. Ea continua să trăiască în feciorie pentru că Iosif era doar rânduit să o ajute cu cele materiale, Maria continuând să slujească prin lu­crul mâinilor sale Domnului şi Templul. Odată, în timp ce lucra, i s-a arătat îngerul Gavriil, care i-a dat Bunavestire spunându-i că a fost aleasă să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

La început temătoare, Maria întreabă despre cum va fi aceasta, de vreme ce ea se făgăduise fecioriei, dar aflând că totul se va face doar prin Pogorârea Sfântului Duh de la Tatăl ceresc, fără însoțirea cu bărbat, a primit această grea cruce, prin cuvinte pline de smerenie: „Iată, roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

Rămasă însărcinată, Maria fecioara avea să sufere multe neplă­ceri. Mai întâi de la Iosif, logodnicul său. Acesta, crezând că Maria a fost amăgită şi şi-a pierdut curăția, a vrut să o părăsească, însă, fiind înştiințat de la înger despre lucrarea lui Dumnezeu, a continuat să-i fie alături. Apoi, oamenii şi preoții sinagogii au supus-o la un test al fecioriei, urmând să o ucidă cu pietre dacă va fi aflată prihănită. Ei i-au dat să bea otravă, însă, fiind nevinovată, Maria nu a pățit ni­mic, iar cei ce au acuzat-o s-au ruşinat şi au rămas uimiți de ceea ce se întâmplase. Proorocul Isaia spusese mai dinainte: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi” (Isaia 7, 14).

Viața Fecioarei Maria este puțin relatată în Sfintele Evanghelii pentru că acestea prezintă mai mult viața şi învățătura Mântuitorului nostru Hristos. Aflăm de aici doar despre fecioria ei, despre cinstea pe care se cuvine să i-o aducă toți oamenii, asemenea celei arătate de îngerul Gavriil (Luca 1, 28), de dreptul Iosif (Matei 1, 24), de Elisabeta (Luca 1, 42-43), de Sfinții Apostoli (Ioan 2, 1-11) şi de Domnul Însuşi (Luca 11, 27-28). Mai aflăm în plus doar despre iu­birea pe care o are pentru noi toți ca Mamă a noastră primită în dar de la Dumnezeu pe când Hristos era pe Cruce (Ioan 19, 27).

Maica Domnului a fost numită mai târziu de Biserică Panaghia (Preasfânta), pentru că ea este, după Mântuitorul Hristos, exemplul cel mai desăvârşit de smerenie, de dragoste dintre om şi Dumnezeu (Luca 1, 38) şi de dragoste față de semeni.

„Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născatoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”