Despre conștiință și credință

Ca orice dar divin și conștiința poate fi fructificată, sporită sau, în caz contrar, dacă e neglijată și rănită prin alegeri neconforme rigorilor ei, poate să se diminueze tot mai mult, și atunci vorbim despre o conștiință laxă, adormită. În condiții firești conștiința este un bun legiuitor, mereu atentă la alegerile pe care le facem mai bune sau mai rele, iar atunci când este asociată cu credința în Dumnezeu, limpezimea ei este net superioară calitativ, putând să-l susțină pe pe om până la jertfa de sine pentru binele aproapelui și pentru mărturisirea adevăratului Dumnezeu. În acest sens se remarcă eroii neamului și martirii credinței, două categorii care fac cinste naturii umane, deosebindu-ne încă o dată de simplele viețuitoare necuvântătoare.

După cum mărturisesc atât medicina cât și teologia, ca să nu mai vorbim de experiența personală a fiecăruia dintre noi, conștiința nu poate fi extirpată; după momente de somnolență, ea revine de fiecare dată mai justițiară și mai dornică de refacerea echilibrului dintre faptă și răsplată. Când acest „mecanism” nu este satisfăcut prin acțiunea voită și conștientă a celui care l-a perturbat, conștiința aplică ea însăși unele corective, prin presiunea insistentă pe care o face, uneori ajungând să devină insuportabilă dacă nu este ascultată.

Dar acesta este aspectul ei punitiv, unul de avarie față de cel pentru care a așezat-o Dumnezeu în om. Conștiința ca dar are un aspect pozitiv, ea este pe lângă sfetnic loial, un bun catalizator sau susținător al omului pe calea bunătății, adevărului și milei. Atunci când acționăm conform firii sau de partea binelui, conștiința știe să recompenseze eforturile depuse, prin ea Dumnezeu copleșind pe om cu pace, liniște sufletească, împlinire și depășire a oricărei situații dureroase, chiar limită, fără păreri de rău lipsite de orizont.

Cunoaștem cu toții oameni care deși „învinși” de suferința unei boli necruțătoare emană totuși încredere și optimism, împăcare cu ei înșiși și față de toți, datorită împăcării pe care au dobândit-o cu Dumnezeu, singurul Care poate să ușureze despărțirea de cei dragi și să vindece conștiința prin lacrimile pocăinței și prin credința în viața veșnică garantată de El.

Credința este așadar contribuția minoră dar indispensabilă pe care o aduce omul în sprijinul trăirii unei vieți conform conștiinței. Este gestul predării de sine pe care îl facem în mâinile Creatorului nostru Atotțiitor și Atotștiutor. La aceasta ne îndeamnă atât conștiința, dovezile incontestabile ale Învierii din morți a Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, precum și numărul nesfârșit de creștini care a urmat învățăturii și exemplului Lui desăvârșit sfințindu-și viața.

Lepădarea de sine sau renunțarea la confortul nostru temporar de dragul unei veșnicii alături de Dumnezeu și de prietenii Săi, în definitiv de dragul adevărului și binelui, este tot ceea ce poate să facă omul credincios pentru mântuirea sa din păcat și moarte. Această renunțare la sine se manifestă concret prin urmarea poruncilor lui Dumnezeu, porunci susținute și întărite de vocea conștiinței, dar și de legea iubirii care stă la baza creației acestei lumi.

Pentru cei mai mulți urmarea conștiinței în mod constant sau încredințarea deplină în mâna lui Dumnezeu este nebunie, mai blând spus, se aseamănă cu mersul pe sârmă la înălțime. Însă dacă luăm în calcul beneficiile ei, precum și „asigurarea de viață” oferită de Dumnezeu în mod deplin (100%), atunci ea devine ceva firesc, un pariu al cărui final nu poate fi decât câștigul.