Despre egalitatea dintre bărbat și femeie în Biserică - Partea II- a

În privința dreptății, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul” (Epistola către Romani 13, 8), iar în privința egalității dintre bărbat și femeie în Taina Nunții, menționează: „Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Hristos.” (Efeseni 5, 21) „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (I Corinteni 7, 3-4)

Așadar, egalitatea dintre bărbat și femeie în Biserică se bazează pe principiul dragostei și al responsabilității în vederea ajungerii la mântuire. „Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios.” (I Corinteni 7, 14).

De ce nu se aplică principiul egalității în lăcașul de cult?

Dacă în privința egalității filiale a bărbatului și al femeii față de Părintele ceresc lucrurile par a corespunde exigențelor Cartei Drepturilor omului post-modern, nu la fel stau lucrurile referitor la statutul femeii în interiorul lăcașului de cult. În ce sens?

În timp ce bărbatul poate fi ales ca oficiant principal al cultului public (în calitate de cleric), femeia este doar oficiant indirect, având rol de partener de dialog în rugăciunile adresate de slujitorul sfințit lui Dumnezeu (ea răspunde afirmativ: „Amin.” sau invocă pe Dumnezeu din afara altarului: „Doamne, miluiește!”).

Prin urmare, această situație ar leza, în opinia unora dintre contemporani, statutul femeii, discriminând-o în cea mai intimă și mai înaltă calitatea a ei, de slujitoare a lui Dumnezeu. Se recomandă în acest sens, de către acești „specialiști” în drepturile femeii, ca să fie ștearsă această inechitate, deci ca femeile să poată fi hirotonite în cele trei trepte ierarhice: episcop, preot și diacon.

Problema de față însă este, așa cum vom arăta, una falsă, formulată pe linia unui silogism greșit, ce nu ține seama de Taina Preoției, de misterul suprarațional al sfințirii pentru slujire întemeiat și perpetuat prin succesiune apostolică de însuși Hristos.

Hirotonia nu este o calitate pe care și-o exercită cineva pe baza unui drept, ci pe baza unei alegeri făcută de Biserică, adică de comunitatea luminată de Duhul Sfânt și împărtășită cu Trupul și Sângele lui Hristos. Ea nu este o decernare a unui titlu pur administrativ, ci această atribuție este cu totul secundară, chiar dacă în ochii noștri este adesea cea mai vizibilă. Prin hirotonie, cel ales are datoria și harul de a face transparent pe Hristos ca Învățător, Profet și Arhiereu, adică să-L arate în sine ca slujitor al celor trei lucrări mântuitoare săvârșite de Hristos pe pământ: catehetică (didactică), terapeutică (tămăduitoare de patimi/curățitoare, luminătoare) și sfințitoare.

Întrucât are menirea de a-L recapitula pe Hristos, fără a-L și substitui, slujitorul bisericesc este necesar să fie de parte bărbătească, căci Hristos, ne place sau nu, așa este. Acesta este singurul argument „discriminator”, dar și îndreptățit. Toată cealaltă tradiție de argumente (privind „vina” mai mare a Evei față de Adam în săvârșirea păcatului strămoșesc; sensibilitatea și fragilitatea femeii pentru menirea conducătoare și îndrumătoare a poporului binecredincios; problemele fiziologice lunare specifice femeii /menstruația/ sau cele de la nașterea pruncului /lăuzia/) fiind mai mult decorative, mai puțin „justificate”, fără a fi lipsite însă total de sens.