Despre egalitatea dintre bărbat și femeie în Biserică - Partea III- a

1. Sfințenia/Îndumnezeirea

Femeia a fost creată de Dumnezeu, conform Bibliei, pentru a fi ajutor bărbatului său în vederea îndumnezeirii (Facere 2, 18). Îndumnezeirea este unirea omului cu Dumnezeu, dar la aceasta se ajunge prin deprinderea caracterului personal, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” Sfânta Treime (Facere 1, 26). În mod individual, nimeni nu îl poate dobândi. Adam, deși era în comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi, fiind prea puțin experimentat în lupta cu nimicnicia firii omenești create, nu a înțeles acest dar, și a fost nevoie ca Dumnezeu să-l învețe dăruirea de sine într-un mod mai apropiat lui, printr-un alt om. Femeia a primit acest dar, de a fi deschiderea lui Adam spre comuniune, spre împărtășirea jertfelnică a iubirii, spre dăruirea de sine. Ea însă era ferită de alunecarea în același „non-sens” al individualității, prin darul de a fi mamă, co-slujitoare cu bărbatul său și cu Dumnezeu la îmbogățirea și extinderea comuniunii în lumea creată.
În mod suprem, la acest scop a ajuns Maica Domnului (Fecioara Maria) care s-a învrednicit să fie aleasă de Dumnezeu pentru a purta în pântece, a naște cu trup și a alăpta pe Fiul lui Dumnezeu cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
La îndumnezeire ajung toate fecioarele și femeile care se imprimă de iubirea lui Hristos și fac voia lui Dumnezeu în Biserică.

2. Întruparea

Femeia a fost gândită de Dumnezeu în vederea coborârii Sale la om, pentru întărirea și pecetluirea iubirii și comuniunii în unire dintre Dumnezeu și om/creație.
Această menire „a funcționat” și ca plan „de avarie”, atunci când omul pierzând comuniunea cu Dumnezeu, prin femeie i s-a promis un Răscumpărător (Facere 3, 15) din robia morții spirituale și fizice. Acest Răscumpărător este Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Prin întrupare, El a asumat firea noastră căzută, dar fiind fără de păcat a îndumnezeit-o și i-a dăruit viața veșnică. Uniți cu El, Dumnezeu și om adevărat, în Duhul Sfânt, ne facem părtași la aceeași sfințenie ce vine din Trupul Său preaslăvit de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

3. Nașterea de prunci

Femeia are darul de a fi mamă. În cazul păstrării fecioriei, ea poate naște fii duhovnicești (de aceea călugărițele poartă și numele de „maică”), în cazul femeilor care nasc copii, prin aceasta se extinde iubirea lui Dumnezeu față de om, cea dintre bărbat și femeie, și viața neamului omenesc până la sfârșitul lumii.

4. Păstrarea credinței

Femeia are darul de a fi mai sensibilă, de a fi inima bărbatului, cea care se „conectează” mai ușor la lumea nevăzută, a iubirii jertfelnice. De aceea, adesea, prin femeie se păstrează credința. E suficient să ne amintim de mamele și bunicele creștine care atunci când au o credință mistică, sănătoasă, a experienței, pot naște sfinți trupește, dar mai ales sufletește.

5. Păstrarea dragostei

Știm de la Domnul nostru Iisus Hristos că spre sfârșitul timpului „iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). De aceea, chiar dacă este adesea vulgarizată, iubirea dintre un bărbat și o femeie este un antidot la insensibilitate, la moartea spirituală, fiind „un punct de sprijin” final în menținerea iubirii pe pământ, chiar dacă într-un stadiu „primitiv”. Dragostea este virtutea sau conținutul cel mai firesc al persoanei umane, de aceea ea este fundamentală pentru menținerea statutului de om, pentru ca omul să nu se dezumanizeze sau, mai rău, să nu ajungă posedat de cel rău.
Femeia are această menire și datorie de a rămâne diferită de bărbat, pentru a-l putea învăța taina persoanei, altfel, putem trăi aievea un scenariu de film SF în care oamenii sunt indistincți, depersonalizați, capabili să trăiască fără deosebirea dintre un bărbat și o femeie, fără taina familiei, fără Dumnezeu. Când vor fi acestea, Dumnezeu va rândui sfârșitul lumii (Matei 24; 22), căci „unde dragoste nu e, nimic nu e”.