Despre mărturisirea lui Dumnezeu pe față și „în ascuns” – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov

De aceea, este necesar să nu ocolim acest aspect, ci, dimpotrivă, luând aminte la viețile sfinților, să vedem cum putem redobândi sănătatea sau libertatea de a crede și a trăi în mod unitar, conform credinței.

Sfinții pe care îi prăznuim în aceste zile, Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Dimitrie cel Nou (Basarabov), ne aduc în atenție două moduri de mărturisire, fiecare încununate cu nimbul sfințeniei și bineplăcute lui Dumnezeu. Cel dintâi, martiriul sau mucenicia, cel de-al doilea, monahismul sau însoțirea cu Dumnezeu. Deși neobișnuite prin felul lor deplin de asumare a calității de creștin, ambele pot fi urmate sau, cel puțin, pregustate de fiecare dintre noi, indiferent de gen, stare civilă sau materială. Iată cum:

Martiriul

A fi creștin înseamnă a trăi ca o făclie în mijlocul întunericului, ca o lampă ce călăuzește pe calea spre mântuire, spre fericire, spre Dumnezeu. Preacuviosul Părinte Arsenie Boca spunea pe bună dreptate că un creștin trist este jalnic, ca un felinar cu luminile stinse. De aceea, a fi creștin implică, în primul rând, bucuria, dorința de mărturisire a Adevărului descoperit, indiferent de receptare, de riscuri sau de context. Martiriul – mărturisirea, afirmarea, promovarea fățișă, neocolită, fără jumătăți de măsură a crezului de a fi creștin este un firesc al îndrăgostiților de Dumnezeu și de semeni, e un alt fel de a spune „Te iubesc!”, unul sincer, lipsit de jenă și de interes.

Sfântul Mucenic Dimitrie, fiu de conducător al unei provincii, și el însuși guvernator, creștin din pruncie, deși în ascuns de frica persecuțiilor, L-a mărturisit public pe Hristos odată ajuns în poziția de lider al comunității Tesalonicului. În această postură a nesocotit legile păgâne ucigașe de oameni și a ocrotit pe creștini. A împlinit poruncile milei și iubirii de semeni, a mărturisit pe Sfânta Treime drept singurul Dumnezeu viu și adevărat și a acceptat moartea pentru credință ca dovadă a convingerii sale neîndoielnice în Hristos. Mărturisirea sa a tulburat pe împărați, a înfrânt pe cei ce se pretindeau zei sau se închinau idolilor inerți, a semănat curajul și credința în rândul semenilor și a dobândit harul lui Dumnezeu ca semn și confirmare de sus. Mirul izvorâtor din sfintele sale moaște până astăzi este dovada iubirii nesfârșite ce s-a sălășluit în mucenic pentru Stăpânul Său ceresc, dar și dovada că Dumnezeu a primit ca pe o comoară de mare preț mărturisirea sfântului.

Căci Domnul a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32); „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (Luca 12, 8).

Însoțirea cu Dumnezeu

Monahismul sau însoțirea, nunta cu Dumnezeu este un alt mod de mărturisire a credinței: calea tainică, din ascuns. Aceasta nu înseamnă că monahul pune lumina sub obroc, închisă într-un turn de fildeș, inaccesibilă pentru cei aflați în întunericul acestei lumi. Nu este deci o formă egoistă de izolare de lume, de dezgust față de semeni și de căutare a unui absolut propriu, individualist. Nu este nici, ceea ce ar părea la prima vedere – când îl numim cale tainică, „ascunsă” –, fuga de asumarea fățișă a convingerilor, a modului de viață creștin.

Dimpotrivă, prin „ascuns” înțelegem dedicarea profundă, însoțirea totală cu Dumnezeu, Mirele ceresc, la a Cărui iubire toți suntem chemați. Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor, s-a născut într-un sătuc de la sudul Dunării din părinți săraci, dar credincioși. De mic a fost nevoit să-și ajute familia pentru câștigarea celor necesare vieții, păscând vitele sătenilor. Astfel a deprins dragostea de Creatorul celor văzute și convorbirea cu Cel nevăzut dar prezent în fiecare clipă și loc al vieții noastre. Inima sa zdrobită de suferințele acestei vieți trecătoare și plină de puritatea izvorâtă din smerenie, i-a devenit cămară a nunții cu Hristos în care și-a adâncit mintea curățită de orice gând păcătos.

Deși neprețuit și deplâns de oameni în timpul vieții, a dobândit sfințenia și slava de la Dumnezeu prin facerea de minuni și prin trupul său neatins de urmările morții. Mărturia tainică a iubirii sale față de Dumnezeu și față de tot omul a ieșit la iveală și luminează ca un rug aprins până astăzi, ca o dovadă în plus că „Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8).

Mărturisirea credinței este oxigenul vieții duhovnicești și dovada clară că Îl iubim sincer pe Dumnezeu. E calea cea mai sigură spre mântuire și certitudinea că suntem în mâinile lui Dumnezeu. Fie că este exprimată public, verbal sau trăită în mod tainic ea trebuie să izvorască din convingerea că nu ne putem mântui singuri și că „mântuirea atârnă de aproapele nostru”. Mărturisirea credinței trebuie să urmărească doar binele semenului și să nu se transforme în act de bravură lipsit de conținut.

Orice reținere nefondată de la mărturisirea credinței este o dovadă de lașitate și chiar o formă de complicitate la rău. Domnul Hristos spune unor astfel de creștini cu deplină durere: „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.” (Matei 25, 12), „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.” (Matei 7, 23); „de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32).

Să căutăm împreună cu sfinții binecuvântarea Domnului și întâlnirea cu El nu va întârzia, ci va fi plină de mângâiere și de fericire. „Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei, și vă vor batjocori și vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului.” (Luca 6, 22). „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 11-12).

Acestea cunoscând, să cinstim pe sfinți, ca prin acest prim pas să punem început pe calea plăcută lui Dumnezeu, a mărturisirii iubirii și încrederii în Cuvântul Său.

„Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, Purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci, precum mândria lui Lie ai surpat și la luptă îndrăzneț ai făcut pe Nestor, așa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.”

„Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucru cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Prea Cuvioase Părinte Dimitrie, duhul tău.”