Explicarea lingvistică și teologică a numelui „Iisus Hristos”

Este, poate, și o rigoare a politeții, ce ne obligă să cunoaștem și să folosim adecvat un apelativ, atunci când este cazul. Dacă între noi oamenii este politicos, elegant, de ce nu, să ne adresăm folosind formule de politețe (domnul sau doamna etc.), de ce nu am face aceasta și atunci când ne raportăm la Dumnezeu, chiar dacă, în smerenia Sa, nu ne pretinde acest lucru, ci chiar ne oferă darul de a-L numi prieten, frate sau, chiar, numai cu un familiar „Tu”?! În felul acesta nu există riscul să ne formalizăm, ci avem ocazia de a conștientiza mai bine Cui ne adresăm, și cine suntem.

În biserică, adresarea reverențioasă a avut mereu un caracter profund, cultic, nu doar formal. Înseși formulele de adresare folosite de creștini pentru membrii din cler au fost concepute prin raportare la cinstea cuvenită lui Dumnezeu, Singurul capabil să ofere oamenilor o slavă netrecătoare prin harul Său. De exemplu, când ne adresăm unui episcop cu apelativul (Înalt) Preasfinția Voastră sau patriarhului cu Preafericite Părinte Patriarh sau oricărui preot (de mir sau monah) cu formula Preacucernice/Preacuvioase Părinte facem aceasta pentru a arăta demnitatea pe care fiecare dintre ei o are de la Dumnezeu în calitate de slujitor și transmițător al harului divin, har care, deși nevăzut, El este cel care înalță, fericește și cucerește, de fapt, inimile oamenilor credincioși.

Nu ne-am propus să despicăm firul în patru cu formulele manierate de adresare, ci, revenind la tema din titlu, vă invit să medităm în continuare la felul cum se cuvine să ne adresăm Persoanelor Sfintei Treimi, lui Dumnezeu.

În general, învățătura Bisericii drept-slăvitoare, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție și-a însușit numirile sfinte descoperite de Sus, prin revelație dumnezeiască: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh” (Matei 28, 19; I Ioan 5, 7; II Corinteni 13, 13). În mărturisirea de credință (Crez) pe care o rostim (personal sau prin naș) la primirea Sfântului Botez, numim pe Tatăl „Făcătorul Cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”, pe Fiul, „Domn”, iar pe Duhul Sfânt „Domnul de-viață-făcătorul”, indicând prin acestea forma distinctă de raportare a fiecărei Persoane dumnezeiești la creație, deși aceste precizări nu vin să infirme nicidecum credința Bisericii, expusă inițial: „întru Unul Dumnezeu”.

Referitor la numirile Mântuitorului menționate în Sfintele Evanghelii, acestea au următoarele forme corecte și semnificații.

Numim corect pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, spunând: Domnul nostru Iisus Hristos sau Mântuitorul, pentru că El este Cel prin a Cărui coborâre și Jertfă a fost salvată omenirea din păcat (individualism) și moarte (ruptura de Dumnezeu). Prin și în El a fost re-creat Omul „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, ca existență personală, în relație cu Dumnezeu și semenii, trăind firea omenească/umanitatea ca pe un întreg (Biserică), cu suferințele și bucuriile ei.

În ceea ce privește numele de Iisus sunt mai multe păreri lingvistice, dar cea corectă pentru limba română este cu doi „i”. „Iisus” este, de fapt, transliterarea grecescului Iησοuς, la rândul său, forma greacă veche a numelui evreiesc יְהוֹשֻׁעַ (Yehoșua) sau ישוע (Yeșua) care înseamnă „Mântuitor/Salvator” (Cel ce mântuiește).

Prin Iisus înțelegem, așadar, nu doar un nume, ci o misiune. Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca Mântuitor (Cel care vindecă, tămăduiește sufletele și trupurile) și Salvator (Cel care izbăvește, salvează, eliberează firea noastră prizonieră egoismului prin păcat – de la Adam și Eva până la cel din urmă om –, tămăduind prin moartea Sa (nedreaptă) pe Cruce (ca o încununare a vieții Sale fără de păcat) prinosul firii omenești, îndumnezeind-o în Sine fără a o desființa. Prin patima, moartea și învierea Sa, Mântuitorul redă Raiul (comuniunea cu Dumnezeu) celor drepți din iad și puterea (harul) de a birui ispita/păcatul pentru cei de pe pământ, ca început al vieții veșnice). E ceea ce a prezis Domnul prin prorocul Daniel, în Vechiul Testament, când a spus: „Mulți dintre cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii la viață veșnică, iar alții spre ocară și rușine veșnică” (Daniel 12, 2)

Este indicat ca atunci când folosim numele Iisus să nu adăugăm în mod pleonastic traducerea consacrată în limba română: Mântuitorul. Altfel, alunecăm într-o repetiție inutilă și dăm dovadă de necunoașterea sensului cuvântului pe care îl rostim.

În ceea ce privește numele Hristos, acesta înseamnă „Unsul” și provine tot din limba ebraică, mai precis din מָשִׁיחַ sau Mašíaḥ, care s-ar traduce „Regele lui Israel” (după cum știm din Vechiul Testament*, Dumnezeu instituise la evrei obiceiul ca la întronarea unui rege acesta să fie uns cu mir, în semn văzut al recunoașterii lui de Sus (a odihnei Duhului Sfânt peste cel ales; de ex: ungerea lui Saul: I Regi 10, 1; ungerea lui David: I Regi 16, 13).

În limba română cuvântul ebraic a dat forma „Mesia” („Știm că va veni Mesia Care Se cheamă [se tâlcuiește/traduce în limba greacă n.n.] Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” /Ioan 4, 25/)

Traducerea în limba geacă a cuvântului ebraic „Messiah” (Unsul) este, așadar, „Χρίστος”, consoana inițială “Χ” fiind litera grecească “hi“ sau “khi” care se pronunță: “(c)h”, de aici și transcrierea în alfabetul latin (în lb. română): Hristos (mai rar Christos și, greșit, Cristos).

Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, să ne ajute să păstrăm dreapta credință și viețuirea creștină prin amintirea neîncetată a numelui Său (Doamne Iisuse…) – arma nebiruită și înfricoșătoare asupra diavolilor. Amin!

* Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică, iar Noul Testament în limba greacă, afară de Evanghelia după Matei care a fost scrisă de Sfântul Apostol Matei inițial în limba aramaică, dialectul vorbit în vremea lui Iisus, iar apoi tradusă tot de el în limba greacă).
Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă de cei șaptezeci (și doi) de înțelepți evrei (de aici și numele de Septuaginta), în vremea lui Ptolemeu al II-lea Philadelphus (secolul al III-lea î.Hr.). În sec al IV-lea, Biblia a fost tradusă în întregime în limba latină de către Fericitul Ieronim, primind apelativul de Vulgata. În sec al IX-lea, ea a fost tradusă în limba slavonă. Începând cu secolul al XVI-lea, după apariția protestantismului, a început să fie tradusă în toate limbile naționale (în 1688 – consemnăm prima traducere integrală în limba română).