Icoana creștină - lămuriri partea I-a
Ce reprezintă icoana? De ce ne este atât de dragă? De ce, adesea folosim termenul de „icoană” pentru cei dragi pe care îi purtăm în inimă, în suflet? Iată câteva întrebări care merită atenția noastră.De multe ori folosim expresii precum „icoana vieții mele – mama” sau „ești icoana din sufletul meu” etc. În opoziție, anumite persoane care resping cultul creștin al icoanei, spun că icoana este „chip cioplit”. Totuși, nici aceștia nu sunt consecvenți în respingerea lor. Deși prin atitudine, prin cuvânt mărturisesc lupta lor împotriva icoanelor, în alte contexte, acționează contrar: își pleacă buzele sărutând cu drag poza mamei, iubitei, iubitului fără nicio mustrare de conștiință. Merg la meșteri, pictori… artiști, artizani pentru a imortaliza în creion sau acuarelă momente plăcute din viața lor, expunându-le apoi în locuințe.
24 Martie 2016, 09:07
Pentru a face puțină lumină în noianul de întrebări ce ne frământă sau ce-i frământă pe alții, pentru a ne documenta și a înțelege ce reprezintă acea imagine pictată, făurită de mâini de aur, mâini pline de har, oameni prin care Dumnezeu se face cunoscut – văzut, vom explica importanța cultului icoanei, fereastră a dragostei, ușă spre Divinitate.
Istoria icoanei
Dicționarul explicativ al limbii române definește icoana ca fiind „o imagine plastică, artistică sau artizanală a unor ipostaze sau acțiuni ale Divinității sau a unor sfinți, fiind deci considerată sacră (în special în cadrul religiei creștine ortodoxe). Este expusă atât în lăcașurile de cult, dar și în locuințele credincioșilor, uneori și în alte edificii cu scopul de a evoca Divinitatea.”
Pornind de la această definiție, vom merge pe firul istoriei, pentru a înțelege ce reprezintă icoana creștină, care este diferența dintre o simplă imagine, un „selfi” și un obiect de cult.
Primele imagini
Apa și ochiul au reprezentat primele medii de receptare și/sau reflectare a chipurilor. În vechime, oamenii nu dispuneau nici de aparate de fotografiat, nici de cameră de luat vederi, nici măcar de hârtie.
Omenirea a progresat încet-încet, descoperind toate acestea în timp.
În primele veacuri, oamenii pictau cu diferite substanțe, încercând să păstreze în amintire imagini care i-au impresionat, mai târziu, au început să graveze în piatră, lemn sau pe bucăți de piele, au descoperit arta lutăritului și așa mai departe.
Omul începe să-și pună întrebări, să reprezinte în imagini lucrurile care l-au impresionat. Fascinat de natură, de tot ce-l înconjoară: animale, pești, păsări, acesta le duce în „casa” sa, în peșteră, în colibe pentru a le arata și celor de acolo.
În timp, își dă seama că nu este singur, că este guvernat de o Putere ce-l păzește, îl iubește, că pașii lui sunt atent supravegheați. Precum nou-născutul instinctual caută privirea, glasul, mamei, părintelui, tot așa și omul începuturilor deși încă nu „vede” bine, aude și simte această dragoste protectoare, se hrănește și se dezvoltă la pieptul Dumnezeului nevăzut.
Ajunge la vârsta „adolescenței”, devine puternic și în același timp încearcă să se desprindă de părinți, vrând să-și demonstreze că este capabil să supraviețuiască, chiar să fie mai stăpân pe situație, mai stăpân peste tot ce-l înconjoară, luând exemplu din natura, din ceea ce vede. Aici este impasul, desprinderea de Divinitate, căutarea spirituala a dragostei, devine un ego personal.
Uneori este speriat de forța naturii și începe s-o numească Divinitate pe aceasta, o personifică, chiar deifică; este răpus de animale puternice și din teamă începe să le aducă jertfă pentru a fi protejat.
Într-un cuvânt, omul devine haotic, nu se mai regăsește, decade spiritual, desprinderea de Dumnezeu l-a făcut nu mai independent, ci rob lumii înconjurătoare.
Încep epocile preistorice ale omenirii, perioade numite după materialul folosit în fabricarea uneltelor. (epoca pietrei, bronzului și a fierului)
Epoca pietrei este împărțită în alte trei perioade: paleolitic, mezolitic și neolitic
Credința, cultul începe să se dezvolte, omul își da seama că există viață după moarte. În Paleoliticul Mijlociu apar primele înmormântări, primele temple. Oamenii „căzuți” din Împărăția Cerului, nu mai pot vedea fața lui Dumnezeu, dar realizează că viața de aici nu se sfârșește. Caută, caută mereu să regăsească acest chip, care le dă siguranța și pacea sufletească.
Dumnezeu vine în căutarea omului, nu stă nepăsător. Alege pe Avraam, apoi prin el creează un neam din care să se nască Mesia. Începând cu sec. XVIII - finele sec. XVII î.Hr. ia ființă credința mozaică, calea arătată de Dumnezeu. Profetul Moise eliberează, ca trimis al lui Dumnezeu, poporul evreu din robia egipteană și-l conduce prin pustiu, spre tărâmul făgăduinței, numai că acest tărâm avea să se descopere a fi, în primul rând, unul al sufletului, al păcii cu Dumnezeu.
La porunca Domnului, Moise ridică un loc de închinare, Cortul Mărturiei (Ieș. 25, 18-21; Ieș. 26, 31; II Par. 3, 14; comp. Evr. 9, 5), primul lăcaș de cult la evrei, care a însoțit poporul prin pustiu, în Canaan, și a fost folosit până la construirea marelui templu din Ierusalim.
Acest cort avea două părți: Sfânta Sfintelor, locul unde intra doar arhiereul și Sfânta. În Sfânta Sfintelor erau adăpostite obiectele de cult: Sfeșnicul cu șapte brațe și Chivotul Legii. Chivotul era semnul văzut al prezenței lui Dumnezeu, Arca Mărturiei sau Tabernacolul, semnul văzut al alianței dintre Iahve (Dumnezeu) și Israel și adăpostea tablele legii, o . Construite după indicațiile lui Iahve când i-a dat lui Moise Tablele Legii (Ieșire cap. 25 - 28).
Tablele Legii sunt două lespezi de piatră pe care erau scrise cele Zece Porunci, primite de Moise pe Muntele Sinai.
