Lupta împotriva icoanelor în istoria Bisericii. Scurt istoric și lămuriri

Au fost două perioade de Iconoclasm, când episcopii și împărații Imperiului Bizantin au aruncat icoanele din toate bisericile, și au persecutat pe cei care le venerau. Prima perioadă iconoclastă a fost între 726 și 787, a început în timpul împăratului Leon Isaurul, și s-a încheiat cu al VII-lea Sinod Ecumenic din 787. Iar a doua perioadă iconoclastă a avut loc între anii 814 și 843, și aceasta s-a încheiat cu evenimentul pe care deja l-am menționat, și pe care îl sărbătorim în această primă duminică a Postului Mare, când împărăteasa Teodora a II-a a convocat un sinod în Constantinopol, care a pus capăt Iconoclasmului pentru totdeauna.

Se poate observa faptul surprinzător că majoritatea episcopilor educați teologic în perioada Iconoclastă au simpatizat, de fapt, cu Iconoclasmul. Ne putem întreba, desigur: De ce? Ce aspect anume din teologia lor a făcut ca icoanele să fie inacceptabile pentru ei?

În termenii cei mai simpli, - deși, desigur, aceasta nu este o problemă simplă - a fost faptul că icoanele sunt bazate pe istorie. Acești teologi nu acceptau pe deplin valoarea istoriei pentru creștinism. Teologii bizantini erau educați și foloseau limbajul filozofiei antice grecești, care aborda întreaga lume vizibilă, materială, cât și evenimentele concrete istorice care au avut loc în această lume vizibilă, ca pe ceva inferior lumii superioare, spirituale, veșnice.

Teologia creștină a încreștinat, într-adevăr, limbajul și conceptele gândirii antice grecești, însă acest proces nu a avut loc peste noapte, ci treptat. Deci, unele concepte antice grecești, - cele non-creștine - au persistat o vreme, cum a fost și acesta al devalorizării istoriei și a lumii materiale, - prezent mai ales, de exemplu, în gândirea marelui și foarte influentului teolog creștin pe nume Origen (185-254 d.Hr.), din Alexandria, a cărui viziune care a continuat să influențeze teologia bizantină timp de secole.

Conform acestui mod gândire, - modul origenist de gândire, - evenimentele istorice, cum ar fi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, precum și crucea și Învierea Sa, - chiar dacă s-au întâmplat în timp real, - trebuiau să fie percepute (înțelese) ca semne ce indicau spre o realitate viitoare mai înaltă, veșnică, și spirituală în care trupul fizic al lui Hristos, precum și al sfinților, a fost depășit. De aceea iconoclaștii, la "Sinodul" Iconoclast din 754, au întrebat: "Putem descrie sfinții, care strălucesc acum în slavă incoruptibilă, și să îi tragem astfel înapoi pe pământ?"

Marea capcană a unei astfel de abordări, inspirată de o devalorizare neoplatonică a lumii vizibile, este devalorizarea creștinismului istoric și transformarea credinței într-un fel de mit simbolic.

Desigur, învățătura ortodoxă despre icoane folosește, de asemenea, un limbaj care este luat din filosofia platonică, dar a cărui semnificație a fost încreștinată. O icoană „re-prezintă” sau face prezentă persoana reprezentată pe ea, "prototipul" ei. După Sfântul Ioan Damaschin (676-749), un mare teolog al icoanelor, o icoană "participă" în har, pentru că face prezentă o persoană plină de har. În acest fel, icoanele sunt canale, dar nu surse, ale energiei Duhului Sfânt. Venerarea sau "proskynesis" în greacă, - nu "latreia" sau adorarea, care este rezervată numai lui Dumnezeu - unei icoane -, nu se adresează lemnului sau vopselei de pe icoană, ci persoanei sfinte reprezentată pe ea.

Diferența mare, esențială dintre ideile lui Platon și învățătura creștină despre icoane este că fiecare icoană este înrădăcinată în istorie. Nu se poate descrie pe o icoană, de exemplu, ceea ce nu am văzut fizic în istorie.

De aceea, este necanonic a-L reprezenta pe Dumnezeu Tatăl ca pe un om cu barbă (deși, adesea, o facem) pentru că nimeni nu L-a văzut („întrupat”). Acesta este motivul pentru care este interzis, de asemenea, în iconografia ortodoxă, în conformitate cu Canonul 82 al Consiliului din Trullo (691/2), a-L reprezenta pe Hristos ca un miel, fiindcă nu acesta a fost modul în care El ni S-a făcut cunoscut nouă în istorie.

Să reflectăm un pic mai mult asupra faptului istoric al Întrupării, asupra intrării lui Dumnezeu în istorie într-un mod foarte fizic și personal, în Persoana Fiului Său; la vestea bună: "Cuvântul S-a făcut trup", cum spune Evanghelia după Ioan (Ioan 1,14); la faptul că Hristos S-a născut și a umblat printre noi, a fost răstignit și îngropat, și a înviat și a trimis o altă Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, în lumea noastră.

Toate aceste lucruri fac posibilă comuniunea noastră foarte personală, intimă, continuă și, fizică - cu Dumnezeu, în viața noastră de rugăciune plină de har, prin simboluri materiale pline de har, precum sfintele icoane, sau oameni sfinți, sau apa de la Botez, sau precum pâinea și vinul în Euharistie...

Această comuniune nu este numai spirituală, ci și fizică. Noi, ca și creștini, nu intrăm în comuniune cu Dumnezeu, nici nu devenim oameni mai buni, printr-un set de reguli moarte pe care El ni le-a lăsat, și apoi a zburat undeva departe, să rămână departe de viețile noastre. Nu. Ni se dă mult mai mult de atât. Pentru că Dumnezeu a venit la noi personal, și în timp real, prin canale atât fizice, cât și spirituale. Pentru că realitatea noastră istorică nu este numai spirituală, ci și fizică.

De aceea, în timpul Postului Mare ne implicăm corpurile noastre în eforturile noastre de a ne recăpăta concentrarea asupra comuniunii cu Dumnezeu ținând un post fizic.

Astfel, așa când ne străduim pentru progres spiritual, pentru atingerea unor virtuți, cum ar fi curăția, smerenia, răbdarea, iubirea ..., nu ne străduim pentru un "sistem de valori morale" abstracte, ci pentru o comuniune personală cu Persoana Duhului, tot așa când ne rugăm (de exemplu, rugăciunea Sfântului Efrem în Postul Mare) însoțim rugăciunea de închinare și de metaniile cu trupul.

Spunem: "duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, robului Tău." pentru că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu personal, și comuniunea cu El implică întreaga noastră persoană, trup și suflet.

Să cinstim sfintele icoane și să tindem și noi să-L reprezentăm (să-L facem viu, prezent, împreună-lucrător cu noi) pe Hristos în viața noastră, după cum ne-a cerut: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16)