Mănăstirea Suzana, locul unde se zice că Rebreanu ar fi scris romanul „Ion”

Pe drumul de întoarcere se opreşte la mănăstirea Sinaia unde destăinuieşte totul părintelui Stareţ Nifon Ieromonahul (1737-1773) de la care află că „acolo fusese o mănăstire de călugăriţe care au trăit în acel loc în pustnicie" doar că „mănăstirea s-a dărâmat, iar călugăriţele, unele alungate, iar altele chiar omorâte de armatele unor hoarde barbare care au intrat în ţară pe acel drum, pentru a prăda şi robi poporul român."

Stanca Arşicu este călugărită la mănăstirea Sinaia unde primeşte numele de Suzana. Monahia Suzana îşi vinde toate casele şi proprietăţile de la Săcele şi împreună cu alte doritoare de viaţă monahală încep reconstruirea schitului care se va numi după numele fondatoarei sale.

După 100 de ani, bisericuţa de lemn ce purta hramul Sfântului Ierarh Nicolae, a cedat. În 1840, a fost înlocuită cu altă biserică, făcută din piatră. Cel ce a ajutat la construirea acesteia a fost Prea Sfinţitul episcop Chesarie al Buzăului, alături de credincioşi, având ca stareţa pe maica Suzana Albulet. Însă nici de această dată biserica nu a rezistat foarte mult, deoarece, după 40 de ani, s-a dărâmat în urma cutremurului din 1838.

Mănăstirea se află pe valea Teleajenului, la 40 de kilometri de Valenii de Munte, într-un cadru natural liniştitor, într-o culme de la poalele Bobului Mare şi este un monument al spiritualităţii şi al artei. În faţa mănăstirii, pârâul Stanca, din dreapta, şi pârâul Epuraşul, din stânga, se unesc în Teleajen şi formează o cruce.

În 1880 începe construcţia actualei biserici, cu binecuvantarea Prea Sfinţitului Mitropolit Primat D. D. Calinic şi cu ajutorul credincioşilor şi guvernului, stareţă fiind maica Natalia Perlea. Ea era mătuşa marelui compozitor şi dirijor Ionel Perlea. Construcţia a luat sfârşit pe 25 iulie 1882, având hramul "Sf. Ierarh Nicolae". Mănăstirea mai are o mică biserică, Paraclisul, făcută în 1911, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului.

În anul 1965, cu sprijinul Patriarhului Justinian -Patriarhul Romaniei, încep lucrările de restaurare la întreg ansamblul monahal. S-au reparat locuinţele, s-au contruit băi, instalaţii sanitare, s-a introdus apă curentă, canalizare şi instalaţie electrică. Lucrările au fost gata la 12 august 1970.

În noiembrie 1971, un incendiu a ars biserica mică, clopotniţa şi stăreţia. Prea Fericitul Justinian a decis renovarea lor. În perioada 1972-1974, Arhiepiscopia Bucureştilor a făcut acoperişuri noi, a înlocuit tâmplăria, podeaua, a tencuit în interior şi exterior clădirile, a îmbunătăţit structurile de rezistenţă şi a renovat clopotniţa, stăreţia şi biserica mică, asa cum sunt ele astăzi. Pictura în culori pe bază de ulei, a fost realizată în anul 1882 de unul din ucenicii lui Tăttărăscu şi anume Petre Nicolau. Aceasta a fost restaurată în anul 1976 de pictorul Gheorghe Vânătorul. Sfinţirea s-a făcut în 7 decembrie 1974, cu praznicul Sfintei muceniţe Filofteia, al doilea hram al înnoitului paraclis.

Biserica păstrează stilul arhitecturii munteneşti. Este în formă de cruce compartimentată în altar, naos şi pronaos. Curtea interioară a mănăstirii este mare, dar clădirile sunt apropiate, alcătuind un spaţiu compact. Partea liberă este pavată cu piatră. Mănăstirea are şi un muzeu în care vizitatorii au ocazia să vadă o colecţie de icoane pictate pe lemn şi sticlă, numeroase cărţi vechi şi obiecte de cult.

Se spune că însuşi Liviu Rebreanu a scris romanul „Ion" aici, la fel, şi câteva secvenţe din filmul „Haiducii" au fost filmate în acest cadru. Mai mult, în cimitirul mănăstirii şi-au găsit odihna veşnică 20 de ostaşi din Primul Război Mondial.

Un loc de poveste, cu amintiri, istorie, spiritualitate şi zestre de cultură.