Sâmbătă, înaintea Floriilor

Se fac rugăciuni și se ascultă cuvântul lui Dumnezeu rostit prin Moise, prooroci și în psalmi. Orice activitate este redusă la maxim pentru a nu impieta cinstirea Domnului.

Totuși, după cuvântul lui Hristos, plinitorul Legii, beneficiarii principali ai acestei zile sunt oamenii, nu Dumnezeu, Cel Care nu duce lipsă de ceva.

Atunci când dăruim timpul sau energia noastră în numele Său, El ne copleșește cu harul Său, energia Sa necreată și nemuritoare.

Iată-L, așadar, pe Mântuitorul Hristos călătorind în această zi pentru a veni aproape de Ierusalim, în Betania, cetatea în care trăise nu demult prietenul Său, Lazăr. Deși fusese vestit cu o săptămână în urmă despre starea de sănătate precară a bolnavului, Domnul alesese să se oprească două zile într-un loc împreună cu ucenicii săi. Acolo le-a vestit că Lazăr adormise, murise și că mergând la el îl va scula pentru ca prin aceasta să fie slăvit Dumnezeu (Ioan 11, 4). Plecarea în Iudeea nu este, însă, lipsită de temeri, puțin timp înainte, fariseii și cărturarii făcuseră legământ să-L prindă pe Iisus și să-L omoare (Ioan 5, 18). Toma, unul dintre Apostoli, vede în acest drum o iminentă îndreptare spre moarte, bineștiută fiind invidia și ura pe care mai marii Templului I-o purtau lui Hristos.

La Betania, astfel, Iisus ajunge „prea târziu” și Marta, una dintre surorile lui Lazăr, ieșindu-I în întâmpinare încă de la intrarea în cetate, se abține cu greu să nu-I reproșeze aceasta cu asprime. Dacă ar fi fost aici, Cel ale Cărui rugăciuni erau ascultate atât de minunat de Dumnezeu (de fapt El Însuși, Dumnezeu și om adevărat – atotprezent și atotştiutor), Lazăr n-ar fi murit, ar fi putut fi vindecat de boala trupească. Marta crede despre Iisus că este un simplu om, totuși, prezența Lui îi înfiripă o nădejde de neînțeles. Mântuitorul o anunță că Lazăr va învia, dar ea, ca mai vârstnică și deprinsă cu învățătura teoretică de la „școala de sâmbătă”, presupune că aude cuvinte de îmbărbătare, că, în orice caz, e vorba despre un fapt ce se va împlini abia „în ziua cea de apoi.” (Ioan 11, 24).

Totul se petrece repede: Maria sora mai mică a lui Lazăr este chemată, evreii ce erau cu ea în casă o însoțesc, crezând că merge din nou la mormânt, iar Domnul văzându-i pe toți cum plâng și cât de neputincioși sunt în credință, îi deplânge în tăcere, simțind aceasta ca pe o piatră așezată în calea Sa. Căutând pe Lazăr ca oarecând pe Adam („Unde ești?” Facere 3, 9) în grădina Raiului, Mântuitorul întreabă: „Unde l-ați pus?” (Ioan 11, 34), semn că după moartea cu trupul nu mai există pocăință, omul fiind dependent de faptele și rugăciunile celor din jur. Piatra este dată la o parte; apoi Hristos mulțumește Părintelui ceresc pentru slava pe care a revărsat-o peste firea Sa omenească, dăruind-o cu puterea dumnezeiască de a birui moartea, și îl cheamă pe Lazăr afară ca pe un viu, fapt ce se și împlinește.

Vestea se răspândește ca fulgerul, însă cei care o află se comportă ca niște surzi: unii vin din curiozitate să-L vadă pe Lazăr cel înviat a patra zi din morți, puțini la număr recunosc în Iisus pe Hristos, însă arhiereii și slujitorii lor se umplu de veninul invidiei și al cruzimii demonice, hotărând încă o dată să-L prindă pe Iisus și să-L omoare. Dușmănia lor e atât de mare încât hotărăsc să-l ucidă și pe Lazăr pentru a șterge orice dovadă a dumnezeirii lui Iisus.

Spre seară se face cină în cinstea lui Iisus, iar Maria, sora lui Lazăr, „luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, unge picioarele lui Iisus și le ștege cu părul capului ei” (Ioan 12, 3) în semn de mulțumire și evlavie.