Sfânta Taină a Spovedaniei - Partea I

Pocăința sau părerea de rău sinceră față de păcatele săvârșite, însoțită de mărturisirea lor și de hotărârea statornică de a ne dărui voii lui Dumnezeu și iubirii Sale, este calea prin care reintrăm în bucuria Părintelui ceresc (Pilda fiului risipitor), ni se iartă căderile (Pilda vameșului și a fariseului, episodul cu femeia desfrânată, episodul cu întoarcerea lui Zaheu), pe scurt: redobândim pacea cu noi înșine și cu Dumnezeu, Raiul cel pierdut sau viața cea veșnică (întâmplarea cu tâlharul cel îndreptat,de pe cruce).

Așa cum am arătat deja, pocăința autentică este o stare a sufletului înveșmântat în virtutea înaltă a smereniei. Pocăința adevărată este continuă. Deșilipsită de orice falsitate sau formalism, în manifestarea ei putem să recunoaștem anumite etape ce se succed sau sunt trăite alteori ca un complex de stări simultane fără de care pocăința rămâne doar o dorință, nu se transformă într-un act concret. Ea debutează, de obicei, cu o analiză obiectivă, sinceră, a modului nostru de viață prezent în comparație cu ceea ce așteaptă Dumnezeu, Creatorul nostru, de la noi, fapt ce conduce la conștientizarea neîmplinirii noastreduhovnicești și produce în mintea omului schimbarea sau crucificarea părerii de sine. Când pocăința este curată, lipsită de orice vicleșug și îndreptățire, ea naște în om părerea de rău pentru întristarea produsă lui Dumnezeu, Cel atotbun, și este exprimată real în recunoașterea și asumarea fără ocolișuri a păcatelor, a deprinderilor și a gândurilor ce ne-au adus și ne mențin în această stare decăzută și lipsită de sens.

Este adevărat că sub acest chip, pocăința nu pare a fi un fapt cu totul nou, ce ar fi necesitat pogorârea lui Dumnezeu din ceruri pentru noi oamenii și mântuirea noastră. Astfel percepută, ea însoțește întreaga istorie a omenirii începând cu Adam și Eva care, deși prin neascultare au pierdut „accesul" în Rai, au trăit apoi întreaga viață, după conștientizarea greșelii, în profundă părere de rău și căință. De asemenea, ca mesaj divin vindecător, o vedem adresatăîn mod constant prin profeți diferitelor popoare din Vechiul Testament, idolatre sau alese(către niniviteni, către poporul evreu etc.).

Totuși, această formă de exprimare a pocăinței, cu toate că reprezintă tot ceea ce poate face mai bun omul căzut pentru a se deschide chemării părintești a lui Dumnezeu, are efecte minore dacă rămâne despărțită de opera restauratoare a Mântuitorului Hristos. Chiar însoțită de lacrimi și de fapte bune, ea rămâne o înșiruire de simple lamentări și intenții bune, fiind stăpânită încă de convingerea lumească potrivit căreia: precum am pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin alegerea liberă, tot așa, o putem redobândi prin simpla noastră alegere suverană.

Ca Mister sau Sfântă Taină, Pocăința (Mărturisirea sau Spovedania) este un act de împreună-lucrare a omului cu darul lui Dumnezeu, Care în persoana văzută a episcopului saua preotului (reprezentantul instituit de El prin voință divină și acord omenesc, al comunității – „Vrednic este!"), ni Se oferă ca Judecător blând, atotmilostivce trece cu vederea fărădelegile și nu ține minte greșelile noastre în măsura în care și noi ne dezlipim de ele deciși să nu le mai săvârșim.

Sfântul Evanghelist Ioan ne învață:„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El credincios este și drept ca să ne ierte nouă păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea." (I Ioan 1, 8).

Doamne ajută !