-

Maria Cuțarida-Crătunescu – prima româncă medic. Vocația feminismului

Dorința de studiu și de propensiune socială prin învățătură îi era în multe domenii îngrădită femeii din secolul al XIX-lea românesc (și chiar și în multe dintre statele europei occidentale). Scriam despre Ella Negruzzi, femeia care a îndrăznit să lupte și să cucerească acel adevărat „sanctuar al bărbaților” care era baroul de avocați. În domeniul medicinei, Mariei Cuțarida Crătunescu ușile aveau să fie mai ușor de deschis. Poate și pentru că medicina e mai ușor de asociat cu acea latură a caracterului feminin care este compasiunea pentru cei aflați în suferință.

În 1877, avea să fie prima româncă care-și începe studiile în Medicină. În 1884, devine prima româncă cu un doctorat în științe medicale. Și-n toamna aceluiași an devine și prima femeie medic din România. E deschizătoarea de drum într-un domeniu în care femeile erau doar infirmiere... surori de caritate, așa cum, știm, pe frontul primului mare război avea să fie însăși Regina Maria.

Dar să lăsăm destinul reginei și să ne aplecăm asupra celeilalte Marii. Maria Cuțarida Crătunescu, călărășeanca (s-a născut în micul oraș de pe malul Dunării în 1857). După studii strălucite la Școala de Fete (Școala Centrală de azi) din București și la Zurich, atrasă de vocația sa umanistă, Maria Cuțarida se înscrie, la 20 de ani, la Facultatea de Medicină din orașul în care și-a încheiat studiile liceale. Faima școlii medicale din Montpelier, Franța, o fac să se îndrepte către acest centru universitar remarcabil, unde își susține și teza de licență. Ca toți studenții mediciniști francezi (între care se aflau și tinere femei, asemeni ei), se înscrie pentru stagiu într-un spital. Alege Parisul (sau Parisul o alege pe ea), poate și pentru că acolo avea șansa de a-și continua studiile cu cele doctorale. În 1884 devine prima femeie din estul Europei cu un doctorat în Medicină, iar teza sa tratează o temă care avea să arate interesul ei perpetuu pentru sănătatea femeii (ca și pentru devenirea ei spirituală): „L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus” (Despre hidroree și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin).

Era sau nu era pregătită lumea românească pentru destinul ei?

Să ne gândim că Maria Cuțarida Crătunescu face acești pași într-o epocă superbă a țării sale. S-a născut cu numai doi înainte de Mica Unire, a prins reformele în educație ale Principelui Alexandru Ioan Cuza și a pornit pe drumul devenirii sale într-o vreme în care Principele (mai apoi Regele) Carol I declara Independența țării și o așeza pe făgașul modernității. Medicina românească era în plin avânt, reorganizată fiind de Carol Davilla.
Mai mult, chiar, presa românească i-a urmărit și ea marcat parcursul cu articole elogioase. Cat timp a studiat în străinatate, ziarele titrau: „O româncă în străinătate vorbește despre succesele sale la studii” (Pressa) sau „O româncă, doctor în medicină” (Românul).

Ai spune că toate aceste laude și fericite comentarii o vor ajuta să intre fără nici un fel de opreliști pentru un post rezervat până atunci bărbaților. Dar nu a fost așa. Nu chiar de la început. În toamna anului 1884, când revine în București și dă examen pentru dreptul de liberă practică și echivalarea studiilor, obține calificativul Magna Cum Laudae. Calificativ maxim care se va dovedi totuși... insuficient când vine vorba să obțină și postul dorit, la Spitalul Brâncovenesc, ca medic secundar la secția de „Boli ale femeilor”. E respinsă fără nici un fel de explicații, oferindu-i-se în loc un post de... profesoară de igienă. Nu disperă. Își deschide un cabinet particular, iar în anul următor candidează din nou pentru un post de medic, de data aceasta la Spitalul Filantropia, unde, ca medic secundar, oferă consultații gratuite. Ambiția și încrederea în destinul său o fac să se înscrie pentru examenul de obținere a gradului de medic primar ginecolog – dar e din nou respinsă, fără explicații. Nu va da nici o clipă înapoi. Pas cu pas, își împlinește, până la urmă, câteva dintre deziderate (asta până când „lumea bărbaților” i se opune din nou). Din 1886 a devenit șef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, iar din 1891, și al secției de ginecologie de la Filantropia. Dar, în 1894, Eforia Spitalelor a decis să modifice profilul secției unde lucra din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbându-se astfel și programa concursului. Maria Cuțarida-Crătunescu protestează, fără rezultat, iar conflictul între ea și Eforie s-a adâncit, ajungându-se la demisie.

Este momentul în care decide să-și canalizeze eforturile în altă direcție. A înființat, în 1897, Societatea Materna, cu scopul de a ocroti copiii săraci, iar doi ani mai târziu a organizat prima creșă din România, la Fabrica de Tutun din București, unde a asigurat și consultații pentru 2000 de muncitoare, în perioada 1885 – 1898.

Este începutul unei activități remarcabile pe frontul feminismului. A prezentat la Congresul acțiunilor feministe, ținut la Paris în anul 1900, lucrarea „Le Travail de la femme en Roumanie”, (Munca femeii în România), precum și o statistică a femeilor care au reușit să promoveze intelectual. Iată ce spunea aceasta: „Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbește îndeajuns în favoarea activității noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numarul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licențiate în Litere și 21 licențiate în științe, 12 doctorese în Medicină, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, și o licențiată în Drept, 319 profesoare de școală secundară de fete și 2 licențiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre și al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.

A fost invitată și la congresele de la Bruxelles (1907) și Copenhaga (1910), unde a prezentat acțiunile inițiate de medicina românească împotriva mortalității infantile și un studiu asupra crețelor din România. A fost mobilizată, în timpul Primului Război Mondial, la Institutul și internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134) – împărțind, cum spuneam, alături de Regina Maria, aceeași vocație a compasiunii. La sfârșitul războiului, din motive de sănătate, Maria Cuțarida-Crătunescu se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială. La puțină vreme, în vârstă de numai 62 de ani, se stinge din viață avându-le în preajmă pe câteva dintre discipelele sale, care au învățat de la ea ce înseamnă tenacitatea și vocația feminismului.