Nisipurile adormite din deşertul Khalahari se trezesc la viaţă după 10.000 de ani (VIDEO)
Deșertul Kalahari face parte din bazinul de nisip imens care ajunge în vest în Namibia și în est până în Zimbabwe. Masele de nisip au fost create prin erodarea formațiunilor de pietre. Vântul a modelat crestele de nisip, care sunt atât de tipice peisajului din Kalahari.
01 Martie 2017, 08:51
Dunele au fost stabilizate de-a lungul timpului prin vegetație, astfel încât zona ar trebui să fie numită, de fapt, o savană uscată. Spre deosebire de dunele din deșertul Namib, cele din Kalahari sunt stabile. (PM)
Numele de Khalahari duce cu gândul la un loc arid, vast, fără viaţă, unde nisipurile înroşite de prezenţa oxidului de fier se întind dincolo de orizont. Băştinaşii l-au botezat Kgala – „marea de sete” sau Kgalagadi – „locul fără apă”. Dar în subsolul acestui uriaş deşert – care se întinde pe porţiuni extinse din teritoriul Botswanei, Namibiei şi Africii de Sud – se găsesc rezerve impresionante de apă.
Aici se află Peştera „Răsuflarea Dragonului” care adăposteşte cel mai mare lac subteran non-glaciar de pe Terra.
Deşertul Khalahari a fost cândva un loc mult mai umed, aici existând în urmă cu 10.000 de ani un lac numit Makgadikgadi. Astăzi este un loc cu cantităţi mici de precipitaţii anuale, dar vegetaţia apare totuşi în sezonul ploios. Turmele de animale au puţin timp la dispoziţie pentru a găsi hrana, iar locuitorii sunt nomazi.
Nomazi au devenit şi câţiva cercetători americani, care, asemenea triburilor San din Khalahari, cutreieră oazele pentru a studia secretele deşertului.
Nisipurile adormite s-au trezit
În ultimele trei-patru decenii, dunele din Khalahari au început să se mişte din nou. Folosirea pompelor de extragere a apei din lacul subteran a făcut posibilă creşterea animalelor şi dezvoltarea fermelor chiar şi în acele locuri unde ploua foarte rar. Nu a fost însă un lucru lipsit de consecinţe.
Păscutul excesiv a determinat modificarea tipului de vegetaţie, au apărut arbuşti şi alte plante lemnoase. Covorul de iarbă necesar ancorării dunelor s-a diminuat şi nisipul acestora a început să fie mutat mai uşor de vânt. Vegetaţia stabilizează sedimentele.
Acolo unde nu există un covor vegetal suficient de întins, vântul împrăştie aceste nisipuri şi apare fenomenul dunelor mişcătoare.
Cei doi cercetători „nomazi”, D’Odorico şi Okin, scriau într-o lucrare publicată în ianuarie 2014 în revista Ecosphere a Societăţii Americane pentru Ecologie, că dunele de nisip de pe întreaga planetă au fost influenţate de-a lungul timpului de vânturi şi de cantitatea de precipitaţii, perioadele de stagnare şi de mişcare a acestora alternând în funcţie de aceşti factori. În timpurile moderne, însă, cel mai important factor se dovedeşte a fi exploatarea solului; apariţia şi dispariţia vegetaţiei poate stabiliza dunele sau le poate face să se se comporte haotic. Procesul are însă implicaţii mult mai extinse, pentru că deplasarea aceasta influenţeză bio-geo-chimia ecosistemelor marine şi terestre.
În deşertul Negev, de-a lungul graniţei dintre Egipt şi Israel, dunele de pe partea israeliană sunt stabilizate de vegetaţie; cele de pe partea egipteană, însă, migrează, pentru că păscutul execesiv le-a lăsat sterpe.
După stabilirea acestei graniţe în 1982, tăierea arbuştilor şi păscutul au încetat în partea israeliană şi astfel, porţiunile deşertice s-au stabilizat în decursul a doi ani. În Khalahari, însă, fenomenul nisipurilor mişcătoare este de amploare în zonele supraexploatate din jurul pompelor care aduc apă din adâncuri.
Zonele aride sunt principala sursă de praf de pe Pământ, până în prezent emisfera nordică fiind responsabilă în proporţie de 90% de emisiile din atmosfera terestră. Emisfera sudică ar putea însă deveni şi ea o sursă din ce în ce mai însemnată, date fiind schimbările climatice sau exploatarea excesivă a solului, precum cele expuse mai sus, spun cercetătorii.
Unde ajung nisipurile?
Se estimează că particulele de nisip ale dunelor roşii din Khalahari ar putea fi transportate de vânt din Africa până în zona oceanelor sudice ale planetei. Odată ajunse acolo, conţinutul lor de fier ar fi suficient pentru a spori productivitatea fitoplanctonului marin, hrănind o serie de alge, însă cu preţul unui dezechilibru la nivelul ecosistemelor marine pe termen lung.
Citeste continuarea pe rador.ro
{youtube}https://www.youtube.com/watch?v=5Q__oNx2LOY{/youtube}
