Muzeul Țăranului Român: Icoane pe sticlă „transferate” pe oul de struț  

Alături de Săptămâna Mare - care precede Învierea, și cu însele zilele Învierii – celebrează începutul unei noi ere, cea în care jertfa Fiului lui Dumnezeu a redefinit lumea și mântuirea ei. Pe lângă ritualurile care au loc în această perioadă în biserici și catedrale, pe lângă tradițiile care se respectă în casele creștinilor ortodocși, există un alt spațiu care relevă obiceiuri, credințe, cutume și stări de grație divină, iar acest loc este... Muzeul. De această dată, ne referim la Muzeul Național al Țăranului Român, care, în săptămânile de dinaintea Sărbătorilor pascale, a vernisat două expoziții tematice, pe care le puteți vizita, in situ, până pe data de 9, respectiv 16 mai. „De Rândul Paștilor” și „Oamenii Muntelui Athos”. Fiecare dintre aceste două expoziții are particularitățile ei, iar asupra celei dintâi ne vom apleca în rândurile care urmează.

„De rândul Paștilor”

În ciuda numelui său, expoziția „De Rândul Paștilor” nu este una obișnuită („de rând”), ci una care integrează teme vechi și tehnici noi, pe un suport inedit. Mai precis, vorbim despre o expoziție de icoane pe sticlă transilvănene (secolele XVIII-XIX), transpuse, printr-o tehnică deosebită, care utilizează inclusiv un soft informatic, pe coaja oului... de struț. „Este o expoziție născută din colaborarea între Muzeul nostru, Muzeul de etnografie și folclor din Brașov și o creatoare care este muzeograf la rândul ei, dna Mariana Andone-Rotaru, care a fost mulți ani de zile managerul Muzeului de istorie al orașului Turda”, ne-a precizat managerul general al Muzeului Național al Țăranului Român, dl Virgil Ștefan Nițulescu. „Mariana Andone-Rotaru a utilizat niște izvoade din patrimoniului Muzeului nostru, izvoade care au fost folosite de meșterii țărani pentru realizarea icoanelor pe sticlă, în mod tradițional, în mai multe zone din România, dar mai ales în Transilvania. Dumneaei le-a transformat, printr-un program informatic, astfel încât să le poată transpune, printr-o procedură de încondeiere pe ouă, creând iluzia unui plan în două dimensiuni; ouăle fiind – și aici este marea ei inovație”. „Închistrirea” ouălelor de struț este de dată foarte recentă, în România, în sensul în care unele meșterițe, mai ales în Bucovina, au ales să folosească motivele și tehnicile clasice (tradiționale) pe acest suport. Dar ceea ce a ales să facă Mariana Andone este deosebit și, probabil, e o noutate mondială absolută.

„În mod tradițional, în România, nu s-au încondeiat ouă de struț cu imagini de icoane – adică: desene care sunt utilizate în mod tradițional numai pentru icoane. De altfel, ouăle de struț au fost folosite în biserici (mai ales în Moldova, dar și în sudul țării), doar pentru împodobirea candelabrelor. Cred că marea performanță a doamnei Mariana Andone-Rotaru este aceea de a fi reușit să creeze niște mici opere de artă, evitând întru totul orice derapaj către imagini comerciale sau către imagini care ar putea să frizeze prostul gust. Dimpotrivă, este vorba despre o utilizare a unui act artistic, pe un suport inedit”, mai spune managerului MNȚR, dl Virgil Nițulescu.

Icoana pe sticlă

Am vizitat această expoziție – singulară prin efectul ei spectacular – și, cu mâna pe inimă, pot să spune că am rămas... mută de uimire. Colecția de icoane pe sticlă așezate pe simeze este impresionantă în sine. Și, înainte de a vorbi despre acea noutate absolută al cărei autor este Mariana Andone-Rotaru, permiteți-mi să mă refer întâi la ele. Icoanele pe sticlă sunt obiecte de artă sacră, specifice, cum spuneam, mai mult țăranilor din Transilvania, meșteri populari dina alte veacuri, ale căror nume ne sunt, de cele mai multe ori, necunoscute. Ele sunt subsumate, adeseori, artei naive, fiind realizate de artiști fără școală, dar de o sinceritate copleșitoare. Prin desenul și pictura lor „pe dosul sticlei”, ei reușesc să exprime un univers de emoții, evocând, deopotrivă, Raiul și Iadul, două dimensiuni nevăzute cărora le dau chip, formă, culoare. Este felul țăranului român de a reda, pe înțelesul oricui, temele biblice, transformându-le în povești desenate, situate într-un peisaj familiar – adeseori chiar cel al satului lor - și îmbrăcate într-o ținută care combină, cu sinceritate, elemente de ținută nobiliară cu altele de sorginte țărănească. Tematica acestor icoane este una variată, dar există unele teme mai des întâlnite, cum ar fi: Nașterea lui Hristos, Maica Domnului cu pruncul, Răstignirea, Învierea și Maica Domnului îndurerată (sau Maica Domnului jalnică – de la „a jeli”, a plânge), care marchează, fără îndoială, două repere importante ale ortodoxiei: Nașterea Domnului Iisus Hristos sau Crăciunul și Învierea (cu ceasurile ei de dinainte și de după) sau Paștele. Îi găsim apoi pe sfinții apărători ai casei ca și pe sfinții apărători ai recoltelor, pentru că acestea erau, în cele din urmă, cele mai importante referințe din viața românului.

„Școală” și „moștenire”

Icoana pe sticlă – de fapt, tehnica picturii pe sticlă – nu este o inovație sută la sută românească. Tehnicile acestea sunt comune, în secolele XVIII-XIX, pentru mai multe regiuni din partea de răsărit a Imperiului Habsburgic – și mă refer aici la regiuni precum Boemia, Austria, Silezia, Moravia și Slovacia. Nu ne este foarte clar cum și când aceste tehnici au intrat în Transilvania (pe atunci parte a Imperiului). Există supoziția că tinerii ardeleni (români ortodocși) s-au întâlnit cu aceste tehnici, s-au familiarizat cu ele în perioada în care au servit în armata imperială, fiind duși în alte regiuni decât cele natale, pe o perioada de 7, 9 sau chiar 11 ani. Cert este că tehnica icoanelor pe sticlă a cunoscut un avânt important în secolul al XVIII-lea, fiind practicată de românii ortodocși mai ales în comunitățile aflate în proximitatea atelierelor de glăjărie, acolo fiind mai ieftină și materia primă și mai ușor de procurat pigmenții folosiți pentru pictură. Întâlnim astfel de ateliere la Nicula, Iernuțeni, Șcheii Brașovului, în Făgăraș și Țara Oltului, unde putem vorbi de adevărate „școli de artă a icoanei pe sticlă”, nu în sensul educației, ci în acela al uceniciei tinerilor meșteri pe lângă mai bătrâni, pentru ca meșteșugul să se transmită (în unele cazuri, transmiterea meșteșugului – ca și cea a „izvoadelor”, adică a tiparelor de desen – se făcea mult mai strict, doar în interiorul familiei, de la tată la fiu.

Cine este Mariana Andone-Rotaru

Se cuvine să o cunoaștem și pe cea care a avut ideea de transpunere a icoanei pe sticlă pe un suport la fel de fragil: oul de struț. Mariana Andone-Rotaru este arheolog, muzeograf, doctor în istorie cu specializarea Epoca romană, dar și creator popular, curajos explorator al tradițiilor, pe care le îmbracă în haină nouă. Obișnuiește să spună despre sine că e captivată de „tot ceea ce este vechi, frumos și atins de patina timpului”, că este „fascinată de lumea artei” și de felul în care trecutul cel mai percutant (prin emoție și frumusețe) se poate subsuma, artistic, timpului pe care îl trăim. Din această pasiune ai ei a ieșit și proiectul „încondeierii” ouălor de struț cu temele icoanelor pe sticlă transilvănene. A făcut asta ținând balanța între trecut și prezent, între tradiție și inovație, ținând cont de canoanele iconografiei pe sticlă și de rigorile tehnicii străvechi de încondeiere. După cum știm, încondeierea ouălor de Paști folosește tehnica străveche a băilor succesive de culoare, prin protejare a fondului cu ceară curată de albine și „scrierea cu chișița” a motivelor ornamentale. „Sarcina” Marianei Andone-Rotaru a fost mai dificilă, dacă ne gândim că nu a avut de reprezentat simple motive geometrice, florale sau zoomorfe, ci chipuri de sfinți.

Text și foto de Simona Lazăr