Cântările din Postul Mare – îndemn la regăsirea de sine
„Cum vom cânta cântarea Domnuluiîn pământ străin?” (Psalmul 136, 4) Cântarea reprezintă cea mai sensibilă formă de comunicare între persoane. Ea armonizează în mod unic expresia trupului, trăirea inimii și gândirea, într-un limbaj muzical-poetic unificator. Datorită acestei proprietăți deosebite, a fost folosită dintotdeauna în cult, cu alte cuvinte, rugăciunile publice înălțate către Divinitate de oameni din diferite culturi și civilizații erau cel mai adesea cântate. Dacă în trecutul istoriei se utilizau pentru redarea cântării sau pentru acompaniament diferite instrumente de percuție și de suflat, Biserica a rânduit ca imnele religioase să fie cântate doar de vocea umană, pentru a se evita orice artificialitate și orice obiect intermediar între ființa noastră și Dumnezeu.
25 Februarie 2015, 14:10
Spre deosebire de alte perioade liturgice (ale slujbelor) din anul bisericesc, Postul Mare se caracterizează prin cântări care exprimă pocăința credinciosului pentru întunericul păcatului pe care l-a acceptat în ființa și viața lui în răstimpul trecut și pentru păcatele întregului neam omenesc ce apasă asupra fiecăruia dintre noi ca o povară prin consecințele lor. Ele sunt o tânguire profundă după Raiul pierdut, după bucuria și pacea cerească, dar și o înfricoșată plângere pentru posibilitatea nedorită ca finalul vieții să ne găsească departe de Dumnezeu, rezervându-ne o veșnicie fără sfârșit în compania de nesuferit a diavolilor și a propriei conștiințe mustrătoare. În acest sens, reluând cuvintele dintr-un psalm al Sfântului Proroc David, creștinul se întreabă: „Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?”, cum voi putea să mă rog Domnului aflându-mă în robia păcatului și a morții, ca un dușman declarat al Lui?
În mod pedagogic Sfinții Părinți au rânduit în săptămânile premergătoare Postului Mare, tocmai în acest sens, citirea unor fragmente evanghelice care oferă exemple vii de smerenie (pilda Vameșului și a fariseului; Luca 18, 10-14), pocăință (pilda Întoarcerii fiului risipitor Luca 15, 11-32), milostenie (Înfricoșătoarea judecată Matei 25, 31-46), post și rugăciune (Matei 6, 14-21), prin care suntem îmbărbătați și conștientizați să trăim sincer credința, într-o relație de iubire autentică față de Dumnezeu și față de semeni.
Odată cu începutul Postului Mare se intensifică însă rugăciunile de pocăință săvârșite în biserică prin care suntem ajutați și îndemnați să ne „apropiem” de noi înșine, să analizăm fără rezerve starea sufletească în care ne găsim și să cerem ajutorul ceresc pentru îndreptare, pentru înaintare pe calea cea strâmtă a cinstei, milei dezinteresate și postirii de dragul lui Hristos. Cântarea Canonului cel Mare compus de Sfântul Andrei Criteanul (episcopul insulei Creta – sec. VII-VIII), contribuie la întărirea voinței de a ne unii cu Dumnezeu lepădând plăcerile păcătoase trecătoare după exemplul altor oameni asemenea nouă din Vechiul și Noul Testament, din toate categoriile sociale, care au ajuns la sfințenie. Capodoperă a genului, Canonul de pocăință străbate în peste 250 de strofe dispuse în 9 cântări întreaga istorie a omenirii amintindu-ne cauza morții (mândria, păcatul neascultării), nestatornicia firii omenești căzute (indiferent de vârsta, rangul sau înțelepciunea omului), precum și soluția ieșirii din acest impas: întoarcerea în sine (la smerenie), părerea de rău pentru neascultare, dorința de îndreptare și întoarcerea la Dumnezeu.
În slujba Pavecerniței celei Mari săvârșită în acest răstimp se află și alte serii de rugăciuni, unele dintre ele cântate, altele simplu rostite care îmbină îndemnul de a părăsi teama și de a porni pe calea iubirii jertfelnice (Cu noi este Dumnezeu…; Doamne al puterilor fii cu noi…) cu cel de a ne deschide legăturile sufletului și de a lăsa lacrimile să exprime părerea de rău pentru răul săvârșit și dorința de a trăi alături de Hristos Cel ce a pătimit moartea pe Cruce pentru noi toți.
Rugăciune Sfântului Efrem Sirul sintetizează atât de profund aceste cereri și se rostește întreit însoțită de plecăciuni până la pământ după exemplul vameșului, al femeii desfrânate și a celorlalți păcătoși ce s-au căit de-a lungul istoriei, întorcându-se la Dumnezeu.
Fiind întrebat odată un părinte ce este rugăciunea, el a rostit simplu: muzică, muzică, muzică. Adevărata muzică ne deschide sufletul, ne ajută să ne rugăm și să comunicăm cele mai profunde trăiri și suferințe, cu nădejdea că Dumnezeu le ascultă și le oferă o rezolvare. Să ne folosim din plin de aceste momente ale Postului Mare și să medităm și noi la rugăciunile Bisericii, imne izvorâte din alte suflete asemenea nouă care strigând și cântând L-au găsit pe Dumnezeu.
„Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău.(o metanie)
Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin” (o metanie)
Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului.(o închinăciune)
Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul.(o închinăciune)
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă.(o închinăciune)
Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă.(o închinăciune)
