Cinstirea Sfintei Cruci sau bucuria de a fi împreună cu Hristos

Viața pe pământ nu ar avea nici un sens dacă totul s-ar încheia la mormânt, dacă tot ceea ce am săvârși în viață s-ar acoperi de uitare și dacă legăturile sufletești cu cei dragi s-ar reduce la un număr de zile, luni sau ani. De aceea, cei care aleg să se limiteze la ce oferă acest timp trecător își sunt cei mai mari dușmani și se condamnă la o veșnicie a suferinței. La fel și cei care sunt indiferenți față de calea pe care ne-a arătat-o Mântuitorul Hristos, în cuvinte și fapte, coborându-Se din cer și rămânând împreună cu noi (Matei 28, 20; Marcu 16, 19).

Această cale, vrednică de toată cinstirea, este Crucea (Marcu 8, 34 – 9, 1). Ea e singura verificată și singura care conduce la viață și bucurie veșnică. Cel ce o alege pe ea Îi urmează lui Hristos Care, Dumnezeu fiind, ne-a arătat că mai presus de orice trebuie să prețuim dragostea și mila. Prin cea dintâi ne arătăm recunoștința față de tot ce am primit, prin cea de-a doua ne asemănăm cu El în bunătate, iertare și grija față de cei din jur. Acestea sunt cele două brațe ale crucii, unul care unește pământul cu cerul, celălalt care îmbrățișează lumea întreagă.

Crucea înseamnă lepădare de sine, ieșirea din egoism și autosuficiență, întâmpinarea celui suferind cu atenție și mărinimie, împlinirea datoriei fără a privi în urmă după răsplată și laudă, dorința de a face binele în orice timp, răbdarea nedreptății cu compătimire, rugăciunea pentru toți cei ce pier, iar toate acestea de dragul lui Dumnezeu a Cărui prezență ne însoțește și ne susține mereu.

De aceea, cel care luptă împotriva Crucii înseamnă că se leapădă de smerenia lui Hristos, înseamnă că este iubitor al confortului și plăcerilor, se arată în orice caz, chiar bine intenționat fiind, neînțelegător față de măreția dragostei lui Dumnezeu.
Crucea ne eliberează de părerea de sine, ne problematizează arătându-ne ca insuficient moralismul sec, convenabil dar lipsit de roadele iubirii, pe care ni-l pune la îndemână orice societate civilizată. Ne învață că „pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea" (Arhim. Arsenie Papacioc) și că singurul Judecător este Dumnezeu (Matei 7, 1; Ioan 5, 22).

De aceea, la Judecata universală se va arăta mai întâi Crucea, semnul ce va despărți pe cei care au urmat lui Hristos de cei care au respins calea oferită de El. Arătarea ei are rolul de a întări în credință pe cei care, deși păcătoși, au cinstit-o cu toată inima, nu doar formal, devenind ei înșiși niște răstigniți față de poftele trupului, față de atracțiile lumii și trufia vieții. Pentru cei ce și-au neglijat sufletul, însă, semnul Crucii va aduce sentința neașteptată: „După credința voastră, fie vouă!" (Matei 9, 29)

Să cinstim și noi cu dragoste acest semn de biruință dat nouă de Dumnezeu și să-i zicem: „Bucură-te toiagul cel tare ce ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te cheia împărătească ce ai deschis ușa raiului. Mă bucur și eu, pentru că văd pe vrăjmașii Tăi surpați, iar pe prietenii Tăi că împărățesc în ceruri, pe vrăjmașii Tăi biruiți de puterea Ta, iar pe creștinii, ce Ți se închină, înarmați cu puterea Ta. O, Răstignitul meu Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, câte răni, câte scuipări, câte batjocuri și necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare! De aceea, cum pot eu să fug de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile văzând pe Stăpânul meu că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine-mi este, cu adevărat, de mă voi întrista de relele ce-mi pricinuiesc oamenii, sau de ispitele ce-mi aduc diavolii, trupul și gândul meu cel rău, sau pentru sărăcia și bolile ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să mă apropie mai mult de El, pentru ca să-L slăvesc și să mă pedepsesc în această viață pentru binele meu, pentru ca să mă odihnesc cu mai multă mărire întru împărăția Lui cea veșnică. Amin!" (Acatistul Sfintei Cruci)